Sămânța bună

De la iesle până la cruce, calea Domnului și Mântuitorului nostru a fost din ce în ce mai singuratică.

Părăsit de mulți ucenici. Ni se spune că „mulți dintre ucenicii Lui s-au dus înapoi și nu mai umblau cu El“ (Ioan 6.66). Atunci Domnul le-a pus celor rămași o întrebare care arăta cât de profund era afectat de faptul că mulți se depărtaseră de El: „Voi nu vreți să vă duceți?“.

Părăsit de toți ucenicii. Mai târziu citim: „Atunci toți ucenicii L-au părăsit și au fugit“ (Matei 26.56). Nu doi sau trei, ci toți! Ce durere pentru inima Învățătorului! El a fost lăsat absolut singur în ultimele douăsprezece ore ale vieții Sale: „Aștept compătimire, dar degeaba; aștept mângâietori, și nu găsesc niciunul“ (Psalmul 69.20). Patru dintre ai Săi au stat lângă cruce, dar nu ei L-au mângâiat pe Domnul, ci Domnul i-a mângâiat pe ei.

Părăsit de Dumnezeu. Apoi a venit partea cea mai grea. Până la cele trei ore în care s-a lăsat întunericul, Mântuitorul răstignit S-a bucurat de comuniunea cu Dumnezeul Său. Ca Om adevărat și dependent, El S-a încrezut întotdeauna și în toate în Dumnezeu. Între El și Dumnezeul Său nu a existat niciodată nici cel mai mic nor. Dar, în cele trei ore în care a fost lovit de judecata divină, I-a fost luată și părtășia cu Dumnezeul Său. Nu ne putem imagina ce a însemnat pentru Mântuitorul nostru ca Dumnezeu să Îl părăsească…! El a fost răstignit pe crucea din mijloc, fără nicio încurajare din partea nimănui, ba chiar a fost zdrobit de Însăși mâna lui Dumnezeu.