Sămânța bună

Nemaiputând suporta teroarea, un deținut a omorât un gardian. Întrucât nu se cunoștea numele făptașului, au fost aleși la întâmplare zece dintre ei și condamnați la moarte prin înfometare. Buncărul foametei era un loc sinistru. De aici se auzeau numai țipete de durere, cuvinte de agonie, strigăte de implorare. Călugărul Maximilian Kolbe (1894‑1941) nu se număra printre ei, dar, la cerere, a luat locul altuia în „celula morții“ din lagărul de exterminare. Așa că au fost dezbrăcați și azvârliți pe podeaua rece. Celula nu avea ferestre și nici aerisire. Dar, lucru cu totul neobișnuit, după cum avea să mărturisească un paznic, din mormântul celor îngropați de vii au început să se audă murmure de cântări și rugăciuni. Nimeni nu se plângea. Mureau având rugăciuni pe buze. Ceilalți din lagăr au prins și ei putere, astfel că un duh de pocăință și de smerenie i‑a cuprins pe mulți. Gardienii nu înțelegeau ce se întâmplă. De obicei în celula morții se trăia doar câteva zile. Acum trecuse o săptămână și oamenii erau încă vii. Ultimul a rămas Kolbe. Cânta și se ruga. După două săptămâni, gardienii i‑au injectat preotului o substanță letală. A adormit rugându‑se. Pentru prima dată, buncărul groazei a devenit un loc al rugăciunii. Cea mai cruntă închisoare era o poartă a paradisului.

Pavel și Sila au transformat celula în care zăceau cu picioarele în butuci într‑un loc de întâlnire cu îngerii lui Dumnezeu. Ana din Luca 2.37 slujea noapte și zi cu posturi și cu rugăciuni. Când este tânăr, cel credincios devine mai mult un om al acțiunii, al lucrării. Când este mai înaintat în vârstă, chiar pe patul de suferință, devine un om al rugăciunii.