Sămânța bună

Împăratul Solomon descrie aici, în limbaj simbolic, îmbătrânirea omului. Mâinile, „paznicii casei“, adesea tremură; picioarele „se încovoaie“; dinții, „râșnitorii“, se împuținează; ochii „se întunecă“, pentru că vederea slăbește. Solomon abordează aici o temă care nu este deloc populară. Tinerii nu așteaptă bătrânețea și mulți mai înaintați în vârstă se chinuiesc cu limitările bătrâneții. Progresele medicinei, dispozitivele tot mai sofisticate pentru a‑i ajuta pe cei cu mobilitate redusă, nu reușesc să schimbe semnificativ aceasta. Nimănui nu‑i place să îmbătrânească, dar aceasta se întâmplă. Dar ce bine este să știi că viața de aici, de pe pământ, nu este totul! Dacă Îl cunoaștem pe Dumnezeul etern ca Tată, atunci avem speranța sigură a vieții eterne. El ni L‑a trimis pe Fiul Său, Isus, pentru ca noi să trăim etern, prin credința în El. Credinciosul se poate încrede deplin în El când îmbătrânește, când puterea îi scade și când trebuie să se deprindă să trăiască cu limitările impuse de bătrânețe. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor puternici. El Se îngrijește în mod special de cei bolnavi, de cei bătrâni și slabi: „El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui lipsit de puteri“ (Isaia 40.29). Cei care se încred în Dumnezeu pot avea experiența realității acestui verset: „De aceea, nu cădem de oboseală, ci chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, totuși cel dinăuntru se înnoiește zi de zi“ (2 Corinteni 4.16). Privirea credinciosului este, la urma urmei, spre casa cea eternă, spre portul dorit (Psalmul 107.30), unde este Domnul și Mântuitorul. Și această speranță îi dă putere pentru viața de zi cu zi până va atinge ținta glorioasă.