Sămânța bună

Dând o mare recepție în castelul său din Dresda, prințul de Saxonia voia să le ofere invitaților săi un divertisment de calitate: un recital al unui ilustru muzician al epocii. Cu un aer natural și fără să se lase intimidat de cei care‑l înconjurau, compozitorul s‑a așezat în fața pianului. Prințul, cu un semn discret, a dat semnalul începerii. O mare tăcere… Se așteaptă o melodie veselă, poate de dans… Încetișor, solemn, răsună o cântare: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii“. Un bubuit de tunet n‑ar fi zguduit mai mult auditoriul. Prințul, mișcat în toată ființa, și invitații săi, reculeși, sunt toți foarte atenți. Acordurile răscolesc inimile: „Iată Mielul lui Dumnezeu care a venit să ispășească păcatele celor păcătoși“. Când recitalul s‑a terminat, compozitorul și‑a plecat capul și a rămas în tăcere. Prințul s‑a apropiat, a apucat mâna lui Johann Sebastian Bach (1685‑1750), căci el era muzicianul, și și‑a trecut inelul în degetul acestuia. Bach, remarcabilul compozitor de preludii corale, s‑a plecat cu respect și a spus: „Excelență, de‑ați putea să nu uitați niciodată tema acestei corale. Este singura mulțumire pe care o doresc“.

În fața porții Ierusalimului stătea crucea pe care a fost răstignit Isus. Cetatea împărătească L‑a lepădat pe Împăratul ei. Israel L‑a alungat pe Mântuitorul. Poporul ales L‑a dat afară pe Trimisul lui Dumnezeu. Dar Mielul lui Dumnezeu Și‑a câștigat un popor al Său, pe care l‑a sfințit cu sângele Său. Ferice de toți cei care, prin har, prin credință, fac parte din acest sfânt popor al lui Dumnezeu!