Scripturile în fiecare zi

Psalmii 130 şi 131

Nu asuprirea din Psalmul 129, ci sentimentul păcatului a aşezat sufletul celui drept în „adâncuri“ (Psalmul 130.1). Cu toate acestea – atât de jos cât se simte – el poate de acolo să‑L cheme întotdeauna pe Dumnezeu. „La El este belşug de răscumpărare“ (v. 7).

Versetul 4 ne uimeşte poate. Ni se părea că iertarea are ca efect mai degrabă risipirea temerii. Este însă invers! Cunoaşterea harului sensibilizează profund conştiinţa; pentru că noi ne măsurăm grozăvia situaţiei noastre prin efortul făcut de Mântuitorul nostru pentru a ne salva din ea (citiţi Romani 6.14 şi 1 Petru 1.17b‑19).

În Psalmul 131 vedem cum încercările unui credincios contribuie în mod util la a‑i smeri şi zdrobi voinţa proprie (v. 1). Dumnezeu le îngăduie, iar el trebuie să I se supună. După ce i s‑a luat ceea ce iubea, sufletul lui este ca „înţărcat“ (v. 2). El seamănă cu un copilaş privat dintr‑o dată de laptele mamei, însă întotdeauna lângă mama lui. Pe moment, el nu poate înţelege că aceasta este o condiţie pentru creşterea lui. Tot astfel, Domnul găseşte cu cale uneori să ne ia ceea ce ne părea preţios şi absolut necesar, pentru a ne obliga să aşteptăm totul numai de la El (v. 3; recitiţi Psalmul 130.5‑7).