Contrar cu ceea ce gândea Ilie, mesajul pe care Dumnezeu dorea ca Israel să-l audă nu era cel de judecată.Domnul nu Se afla nici în vânt, nici în cutremurul de pământ, nici în foc. Glasul „puternic“, „plin de măreţie“ ... şi de temut din Psalmul 29.3-9 se îmblânzeşte pentru a face loc glasului dulce şi şoptit al harului. Tot aşa, astăzi nu este timpul judecăţii pentru lume, ci al harului care-l iartă pe păcătos. Dumnezeu poate să-i trezească pe oameni prin dovezi ale puterii Lui, dar numai vocea tandră a harului este în stare să atingă inimile. Din nou este necesar, pentru a-l primi, simţul propriei nimicnicii.Pentru că n-a fost capabil să înţeleagă acest limbaj, Ilie trebuie să fie dat deoparte şi Elisei este chemat în locul lui. În ce-L priveşte, Domnul va şti cum să-l facă pe popor să audă această voce a dragostei.În final, Dumnezeu îl învaţă pe Ilie încă o lecţie. Acesta urcase pe munte crezând că el singur rămăsese credincios. Şi coboară având învăţat faptul că era numai unul dintre cei şapte mii de oameni pe care Dumnezeu îi păstrase pentru Sine în Israel. Dacă el însuşi nu fusese în stare să-i descopere, Dumnezeu, pe de altă parte, îi cunoştea pe fiecare dintre ei (vezi 2 Timotei 2.19).