Fiindcă dacă ne condamnă inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte toate lucrurile. Subiectul aici este atitudinea cu care venim înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Versetul acesta poate fi înţeles în două moduri.
Mai întâi, dacă inima noastră ne condamnă, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră în sensul că El este mai mare în compasiune. Deşi s-ar putea ca noi să fim cuprinşi de sentimente intense de nevrednicie, Dumnezeu ştie însă că, în esenţa noastră, noi îl iubim şi că-i iubim pe copiii Lui. El ştie că noi suntem ai Săi, în pofida scadenţelor şi păcatelor noastre.
Cealaltă interpretare este că dacă inima noastră ne condamnă, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră în chestiunea judecăţii. Pe când noi înşine ne cunoaştem păcatele într-un mod foarte mărginit, Dumnezeu le cunoaşte în mod deplin şi absolut. El ştie tot ce este condamnabil în viaţa noastră, pe când noi nu ştim decât în parte. Noi înclinăm spre această ultimă interpretare, deşi ambele sunt valabile şi, prin urmare, posibile.