În timp ce au loc aceste evenimente, între Israel şi filisteni începe lupta. Curând sorţii înclină în favoarea filistenilor, pentru că aceştia au la dispoziţie un corp de arcaşi împotriva cărora israeliţii, loviţi de la distanţă, nu-şi mai pot folosi armele. Apoi deodată totul este pierdut pentru Saul. Şi, prin contrast cu David în capitolul precedent (v. 6), nici Dumnezeu nu este cu el. Singura cale de ieşire pe care o poate vedea, deşi e tragică, este să-şi ia viaţa. Acelaşi lucru îl va face şi Iuda. Astfel, asemenea multor oameni sărmani a căror disperare i-a condus la sinucidere (mai degrabă decât în braţele Domnului), dorind să scape de o dezonoare pe pământ, Saul nu face decât să se arunce mai repede într-o nenorocire eternă. Sărmanul om! Avusese împărăţia şi tot ce şi-ar fi putut dori cineva în lumea aceasta. Dar la ce îi folosesc toate acestea celui care „şi-ar pierde sufletul?“ (Marcu 8.36).Locuitorii Iabesului din Galaad, o cetate având legături de sânge cu seminţia lui Beniamin (Judecători 21.14), îşi arată recunoştinţa faţă de Saul, care cândva îi salvase (cap. 11).Acum vechea ordine a lucrurilor este dată deoparte, pentru a face loc împăratului ales de Dumnezeu, David, o imagine a Domnului Hristos venind să domnească în glorie.