Ne reîntoarcem acum la Iosafat, împăratul evlavios despre care au vorbit mult cărţile Împăraţilor. Să ne amintim că, de la moartea lui Solomon, „Cronicile“ urmăresc istoria împăraţilor lui Iuda, în timp ce „Împăraţii“ se ocupă în special cu cei ai lui Israel. De ce atunci i s-a acordat vieţii lui Iosafat o întindere atât de mare acolo (pe paginile cărţii 1 Împăraţi)? Pentru că, din nefericire, era în luptă strânsă cu Ahab şi cu Ioram, împăraţi ai lui Israel! Dar capitolul nostru, 17, nu are decât lucruri bune să ne spună despre acest împărat. El se întăreşte (v. 1); umblă „în căile dintâi ale lui David ...“; Îl caută pe Dumnezeul tatălui său; umblă în poruncile Lui; îşi întăreşte inima ... îndepărtează idolii (v. 1-6). Şi nu numai că se desparte de rău, cum a făcut tatăl său Asa, dar face binele (v. 7-11). Iată două aspecte inseparabile ale vieţii creştine! (Romani 12.9; 1 Petru 3.11). Dintre ofiţerii superiori, Amasia se prezentase de bunăvoie să-I slujească Domnului, ca un autentic nazireu (Numeri 6.2; vezi şi 2 Corinteni 8.5). Este posibil – şi acesta constituie un apel adresat fiecărui credincios – să fii consacrat Domnului şi în acelaşi timp să-ţi faci cu credincioşie şi serviciul sau îndatoririle zilnice. „Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul“, recomandă Coloseni 3.23.