Împăratul Ozia ne este prezentat ca un om cu o excepţională agerime a minţii. Domnia lui deosebit de lungă, de cincizeci şi doi de ani, este încărcată de o activitate remarcabilă. Împăratul veghează ca poporului să nu-i lipsească nimic: fântâni, cirezi de vite, ogoare, vii, toate însoţite de o puternică protecţie militară. Pe scurt, garantează împărăţiei lui atât prosperitatea, cât şi securitatea. Oare nu spre aceste două ţeluri sunt îndreptate toate eforturile oamenilor? Şi la ce-i conduc ele pe oameni în general? La a-I fi oare recunoscători lui Dumnezeu? Îşi folosesc ei bunurile pentru lucrarea Domnului? Este trist să constatăm că îşi atribuie lor înşişi meritele pentru aceste eforturi şi bunuri şi îşi pun încrederea în bogăţiile adunate, de care se bucură într-un mod egoist. Aceste pericole sunt actuale pentru credinciosul care este împlinit din punct de vedere material. El îşi asumă un mare risc când se sprijină pe propriile resurse, crezând că-i este suficient. În acelaşi timp, el încetează să mai conteze pe ajutorul minunat al lui Dumnezeu (v.15), pierzând astfel beneficiul. În asemenea condiţii, căderea nu va întârzia.Ozia pregătise totul pentru a rezista unui atac exterior, dar neglijase să vegheze pe frontul interior, altfel spus, asupra propriei inimi.