Toate avertismentele lui Dumnezeu, incluzând tăcerea Lui, au fost zadarnice pentru a trezi conştiinţa poporului Său. În cele din urmă soseşte ceasul când actul final de disciplină trebuie adus la îndeplinire, ceea ce implică acum împrăştierea lor printre naţiuni. Aceasta a fost pedeapsa extremă, preconizată încă de la începutul istoriei lui Israel (Levitic 26.33; Deut. 28.64), întârziată timp de secole datorită răbdării divine. Putem să ne gândim la cât de mult a costat această decizie pentru inima lui Dumnezeu. El îl scosese pe acest popor din Egipt. Îi adunase, îi pusese deoparte şi-i condusese într-o ţară bună. Şi, iată, acum trebuie să-Şi contramandeze lucrarea şi să-l pună pe acest popor demn de plâns din nou sub jugul din care-i scosese (Ier. 45.4). Dar, ca o ultimă resursă a harului, deportarea nu primeşte încă începerea executării. Este încă loc pentru pocăinţă.Să remarcăm că printre primele victime figurează locuitorii Galaadului. Numeri 32 a relatat opţiunea dezastruoasă a celor două seminţii şi jumătate, care se aşezaseră dincolo de Iordan din cauza intereselor lor materiale. Descendenţii lor seceră acum consecinţele tragice ale acelui fapt.În Iuda împărăţesc succesiv credinciosul Iotam, apoi fiul său, Ahaz, care este, prin contrast, unul dintre cei mai răi împăraţi.