Ioram, fratele lui Ahazia, devine împărat peste Israel. Cu toate că şi el face ce este rău înaintea Domnului, se remarcă o ameliorare faţă de purtarea tatălui şi a mamei sale. El renunţă oficial la închinarea faţă de Baal.Primul verset din această carte menţionase deja răzvrătirea Moabului. Ea îi oferă lui Ioram ocazia să organizeze o ofensivă împotriva acestui popor, sprijinindu-se pe aliaţii cei mai apropiaţi: pe împăratul lui Iuda şi pe cel al Edomului. Din nefericire, Iosafat nu a învăţat din lecţia serioasă avută cu Ramotul Galaadului. El dă sugestiei lui Ioram acelaşi răspuns pe care-l dăduse mai înainte lui Ahab (v. 7; 1 Împăraţi 22.4).Expediţia se află pe punctul de a sfârşi rău. Ioram Îl acuză pe Domnul, cu toate că el însuşi este răspunzător de întreaga acţiune. Multe persoane sunt la fel. Îl acuză pe Dumnezeu de nenorocirile lor, în loc să se pocăiască. Proverbe 19.3 confirmă că „nebunia omului îi suceşte calea şi inima lui se întărâtă împotriva Domnului“. Cât despre Iosafat, în sfârşit se interesează de Cuvântul Domnului! În faţa celor trei împăraţi, atât de trist şi de nepotrivit asociaţi, Elisei stă stingherit. Nu ne aminteşte aceasta de jugul nepotrivit cu cei necredincioşi, faţă de care creştinii sunt atât de serios avertizaţi? (2 Cor. 6.14).