În capitolul precedent, Ahimaaţ alergase în ascultare şi, ca urmare, serviciul său fusese eficace. Aici se afirmă propria-i voie: „Voi alerga“ (v. 23), declară el. Şi, în consecinţă, fapta sa vitejească va fi inutilă, ducându-l chiar până la înşelăciune. Acelaşi lucru se aplică nu numai cu privire la picioarele noastre, ci asupra tuturor facultăţilor noastre; ele ne sunt sau nu folositoare, după cum noi Îi suntem sau nu supuşi Domnului Isus.Victoria care tocmai i se raportase nu înveseleşte deloc inima lui David. Ce importanţă mai au pentru el tronul sau chiar viaţa însăşi? Absalom este mort, iar dureroasa ştire străpunge inima sărmanului tată care-şi simte partea de răspundere în evenimentele care tocmai se derulaseră. „Absalom, fiul meu, fiul meu!“ (v. 33 sf.). Avem aici unul dintre cele mai sfâşietoare strigăte din întreaga Scriptură, în stare să dea frisoane oricărui părinte credincios, strigăt fără ecou, fără speranţă, care exprimă groaznica certitudine a unei despărţiri definitive, eterne. Cu totul altfel era la moartea copilaşului Bat-Şebei! David, în loc să se mâhnească, fusese în stare atunci să afirme cu convingerea revederii din momentul învierii: „Eu mă voi duce la el...“ (12.23). Dar, pentru Absalom, ar fi fost mai bine, ca şi pentru Iuda, să nu se fi născut (Matei 26.24).