David dorise să facă ceva pentru Domnul. Dar răspunsul divin a fost: «Eu sunt acela care am făcut totul pentru tine». Iată lecţia pe care fiecare dintre noi se cuvine s-o înveţe. Dumnezeu Însuşi a preluat deplina responsabilitate pentru mântuirea noastră, pentru odihna noastră şi pentru tot ceea ce priveşte viitorul nostru (v. 19). Minunate planuri la care n-am avut nici o contribuţie! „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui!“ (Romani 11.33). Cu adevărat, aceasta nu este „legea omului“! (v. 19).Apoi ce-i mai rămâne lui David să facă? Simplu, să-I mulţumească lui Dumnezeu. În prezenţa divină, împăratul intră, se pleacă şi adoră întocmai cum credinciosul poate face astăzi în adunarea celor răscumpăraţi, în jurul Domnului, cu siguranţa liniştită că este îndreptăţit să se afle acolo şi să se bucure deja de această odihnă divină. „Cine sunt eu ... şi ce este casa mea?“ (v. 18). Nici David, simplul păstor (v. 8), nici Israelul scos din Egipt (v. 6) n-au vreun merit al lor sau vreun drept să ocupe o asemenea poziţie! Numai harul i-a „adus până aici“ pe David şi pe poporul său (v. 18). Rugăciunea împăratului, expresie a comuniunii perfecte, se rezumă astfel: „... lucrează cum ai spus! Şi mărit să fie Numele Tău pentru totdeauna“ (v. 25, 26). În momentul acesta particular am pune în mod fericit Psalmul 23 pe buzele lui, în special v. 5 şi 6.