Apocalipsa 11 - William Kelly

Capitolul 11

I s-a zis lui Ioan: „Scoală-te şi măsoară templul lui Dumnezeu, altarul si pe cei care se închină în el. Dar să nu masori curtea de afară a templului, căci a fost dată neamurilor". Ierusalimul apare pe primul plan; el este acum centrul, cu toate că fiara poate să-şi exercite aici pustiirile ei. „Voi da celor doi martori ei Mei să prorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile". Misiunea lor se îndeplineşte într-o perioadă relativ scurtă, mărturia lor nu este dată decît timp de trei ani si jumătate. „Aceştia sînt cei doi măslini şi cele două sfeşnice care stau înaintea Domnului pămîntului". Martorii sînt în număr de doi, nu pentru ca în realitate ar trebui să-i limităm din punct de vedere istoric ca să nu fie decît doi indivizi, ci pentru a indica cea mai mică mărturie care este de ajuns după lege.

A face din ea literalmente două persoane mi se pare un fel greşit de a interpreta profeţia, Apocalipsa îndeosebi fiind în cel mai înalt grad simbolică, după cum şi Daniel este de asemenea simbolic în oarecare măsură. A uita aceasta, înseamnă a te încurca într-o mulţime de greşeli si de inconsecvenţe.

Uneori, de exemplu, se caută să se explice Apocalipsa prin pasaje scoase din Isaia, din Ieremia sau alţii; dar trebuie să ne amintim că aceste profeţii nu sînt simbolice, sînt structura lor, astfel că raţionamentul lui Isaia si Ieremia nu hotărăşte nimic pentru Daniel si Apocalip-sa. Cît despre Ezechiel, el este în parte simbolic si în parte figurat.

Avem deci aici simboluri care au semnificaţia lor proprie, şi astfel numărul „doi" luat simbolic, arată în mod obişnuit o mărturie completă si suficientă. Apostolul spune: „Orice cuvînt să fie sprijinit pe mărturia a doi sau trei martori" (2 Corinteni 13.1) şi după legea iudaică nu se putea nimic hotărî pe mărturia unui singur martor; trebuiau cel puţin doi, pentru ca dovada şi judecata să fie valabile.

Domnul ne arată că în aceste zile, El va ridica o mărturie completă. Din cîte persoane se va compune, aceasta este o altă chestiune asupra căreia nu se mai poate deloc discuta, aşa cum este cazul asupra numărului reprezentat de cei douăzeci şi patru de bătrîni glorificaţi. Cine ar vrea să tragă concluzia din acest ultim număr că el este literalmente acela al sfinţilor slăviţi? Tot aşa, pentru ca să credem că nu vor fi decît doi martori? Oricum ar fi, aceia care sînt ridicaţi pentru această mărturie nu trebuie să prorocească decît un timp limitat.

„Dacă voieşte cineva să le facă rău, le iese din gură un foc si mistuie pe vrăjmaşii lor; şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să fie omorît în felul acesta". Este aceasta, întreb, mărturia Evangheliei? Astfel apără Domnul pe aceia care vestesc Evanghelia harului Său? Focul iese din gura evangheliştilor? Acela care învaţă pe alţii a sfîşiat vreodată pe duşmanii săi? Pe acest principiu Anania şi Safira au căzut morţi? Acestea sînt căile Evangheliei? Nu; este deci evident că ne găsim aici într-o cu totul altă atmosferă; că înaintea noastră este o stare de lucruri complet diferită de aceea care domnea în timp ce Biserica era încă pe pămînt, cu toate că, chiar atunci, putea să existe cutare păcat care ducea la moarte. Nu insist mai mult; dovada îmi pare de ajuns.

„Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele prorociei lor"; ei au în aceasta oarecare asemănare cu Ilie; „şi au putere să prefacă apele în sînge"; sub acest aspect, ei se aseamănă si cu Moise. Aceasta nu vrea să spună că ei sînt Moise şi Ilie în persoană, ci caracterul mărturiei lor este asemănător cu acela al mărturiei acestor doi oameni ai lui Dumnezeu şi Dumnezeu o aprobă în acelaşi fel cum a făcut-o în zilele acestor doi mari slujitori de odinioară.

„Cînd îşi vor termina mărturia lor, fiara care se ridică din Adînc va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî". Ei sînt păziţi în ciuda fiarei, pînă ce lucrarea lor este împlinită; dar îndată ce mărturia lor a luat sfîrşit, îi este îngăduit fiarei să-i biruiască. Este cu ei exact ca si cu Domnul. In timpul slujbei Sale aici pe pămînt, El a întîlnit cea mai violentă împotrivire. De asemenea, împotriva acestor martori, multă vreme înainte de sfîrşitul lor, există toată voinţa posibilă de a-i nimici; dar, după cum Domnul spunea despre Sine, ceasul lor nu venise încă, astfel că, într-un fel sau altul, nimeni nu le putea face nimic, Domnul protejîndu-i pînă ce misiunea lor a fost îndeplinită. Dar există, între Domnul şi aceşti martori, această deosebire, că pentru El, misiunea Sa se îndeplinea în caracterul de har şi acesta îi aparţine mai presus de orice, că El era păzit împotriva turbării duşmanilor Săi, pînă ce ora Sa a venit; ei, dimpotrivă, sînt ridicaţi cînd se exercită plata pe pămînt, în acelaşi fel cum vedem în Vechiul Testament. Duhul îi va conduce astfel, şi nu trebuie să ne mirăm de aceasta, pentru că de fapt Dumnezeu revine aici la ceea ce El făgăduise atunci, dar nu împlinise niciodată încă, El este gata să împlinească acum. El nu-Şi propune numai să-Şi strîngă un popor pentru slava cerească. El va cîrmui pe pămînt pe iudei si pe neamuri în poziţiile lor respective, Israel fiind cel mai apropiat de El. El vrea să aibă un popor pămîntesc, ca si o familie sus. Cînd sfinţii cereşti vor fi fost strămutaţi, atunci El va începe ceea ce El are în vedere cu sfinţii pămînteşti. El nu vrea ca ei să fie amestecaţi; aceasta n-ar fi nimic altceva decît încurcătura cea mai mare.

„Şi trupurile lor moarte vor zăcea pe strada cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc se numeşte „Sodoma" şi „Egipt", unde a fost răstignit si Domnul lor". Acesta este Ierusalimul, dar el este numit duhovniceşte Sodoma şi Egipt, din cauza răutăţii poporului său şi a domnitorului său. în el nu este mai putină nelegiuire decît în Sodoma; aici se găseşte tot întunericul şi robia morală din Egipt; în realitate, acesta este locul unde Domnul a fost răstignit, adică Ierusalimul. Astfel mar-torii cad si oamenii arată în diferite feluri satisfacţia pe care ei o simt de a fi scăpaţi de mărturia lor supărătoare: „Şi oameni din orice popor, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam vor vedea trei zile şi jumătate trupurile lor moarte si nu vor da voie să fie puse în mormînt. Şi cei care locuiesc pe pămînt se vor bucura şi vor fi plini de veselie; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi proroci chinuiseră pe cei care locuiesc pe pămînt. Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei; şi ei s-au ridicat în picioare; si o mare frică a căzut peste cei care-i priveau. Şi am auzit din cer un glas tare care le zicea: "Suiţi-vă aici! Şi s-au urcat într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au privit. În ceasul acela s-a făcut un mare cutremur de pămînt şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de nume de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pămînt. Si cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerurilor. A doua nenorocire a trecut. Iată, a treia nenorocire vine curînd".

În ultimul rînd vine trîmbiţa a şaptea, care ne conduce într-un chip general pînă la sfîrşit. Trebuie să fim atenţi pentru a înţelege bine structura cărţii; căci, cu toate că se neglijează adesea acest punct, el este totuşi foarte limpede arătat. „îngerul al şaptelea a sunat din trîmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor".

„Şi cei douăzeci si patru de bătrîni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicînd: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti si care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăteşti. Neamurile se umpluseră de mînie, dar a venit mînia Ta". Să observăm că aici sfîrşitul veacului este înfăţişat că a si venit. Nu împăraţii şi popoarele spun lucrul acesta în groaza lor (Apocalipsa 6.17), ci, în cer, glasul acelora care au pricepere. Mai mult, „a venit timpul ca cei morţi să fie judecaţi". Nu este vorba de sfinţii răpiţi în cer, ci aici este ceasul care vine mai târziu, „să răsplăteşti pe robii Tai proroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău". Nici un cuvînt nu este spus care să ne arate că ei sînt răpiţi în cer, ci numai că ei sînt răsplătiţi; dar, nu va fi răsplată decît la arătarea publică a Domnului Isus Hristos. Răpirea, în afara scenei acestei lumi, a sfinţilor care sînt preschimbaţi este un adevăr de un alt ordin. Dar, cît despre cei care se tem de Numele Domnului, cu ocazia acestui sfîrşit de veac, nici unuia dintre ei, mici si mari, nu-i va lipsi răsplata; si El va distruge de asemenea pe cei care distrug pămîntul (versetul 18). Acest verset este adevărata concluzie a capitolului 11. Versetul 19 este, la drept vorbind, începutul unei noi serii de viziuni. Aici deci vom termina a doua parte a studiului nostru.

Versetele 19 - 16

Cu versetul 19 din capitolul 11 începe ceea ce se poate numi al doilea volum al Apocalipsei. Partea profetică a acestei cărţi se împarte aici în mod lămurit în două părţi distincte. Acesta este un fapt pe care nu trebuie să-1 neglijăm, dacă vrem să avem o idee corectă despre structura cărţii şi despre forţa conţinutului său. Este necesar să avem cel puţin o înţelegere exactă a principalelor sale trăsături şi am risca să cădem în încurcătură, dacă am amestesca diferitele părţi sau dacă am presupune că totul se urmează în ordine cronologică. Pentru a înţelege mai bine ceea ce vreau să zic, este suficient să ne reamintim că a şaptea trompetă, despre care am vorbit în ultimul rînd, duce într-un chip general pînă la sfîrşit.

Profeţia se arată în mod constant în acest fel: ea prezintă o schiţă generală a faptelor, pentru a reveni apoi asupra anumitor amănunte. Avem un exemplu despre acest procedeu în ceea ce vesteşte Domnul în capitolul 24 din Matei, ca răspuns la întrebările ucenicilor Săi. Pînă la versetul 14, El ne dă o largă vedere de ansamblu: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfîrşitul". După aceasta, Domnul revine şi se opreşte asupra a ceea ce se petrece într-o sferă mai restrînsă, adică în Iudeea, din momentul cînd „urîciunea pustiirii se va aşeza în Locul Sfînt". Dar este evident că aceasta se întîmplă cu cîtva timp înainte de sfîrşit şi că obiectul pe care Domnul îl are în vedere este de a ne da o idee mai precisă despre îngrozitoarea stare de lucruri care va exista la Ierusalim înainte ca sfârşitul să vină.

La fel este în Apocalipsă. Peceţile şi trîmbiţele care prezintă evenimentele în ordinea lor succesivă, ne conduc, începând din momentul în care Biserica este văzută glorificată în cer, până la terminarea judecăţii, până la vremea când morţii vor fi judecaţi si la ziua mâniei pe pământ, ceea ce evident este sfîrşitul. Dar în partea care se deschide cu ultimul verset din capitolul 11, sîntem aduşi înapoi şi o profeţie specială începe. Sînt, presupun, lucrurile despre care era vorba cînd i s-a zis lui Ioan că el trebuia să prorocească din nou despre popoare şi mulţi împăraţi (capitolul 10,11) şi de care ne vom ocupa acum.

„Şi templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis; si s-a văzut chivotul legămîntului Său, în templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pămînt si o grindină mare" (versetul 19). În primul moment, o uşă fusese deschisă în cer, si prorocul fusese dus acolo pentru a ne da o vedere generală, după gîndul lui Dumnezeu, despre ceea ce avea să se întîmple pe pămînt. Această privire fiind terminată, noi sîntem introduşi într-o sferă de fapte mai restrînsă. Dumnezeu reia legăturile Sale cu vechiul Său popor Israel, cu toate că nu este încă ziua binecuvîntării pentru iudei. Cerul nu s-a deschis, cum se va întîmpla în curînd, pentru a lăsa să apară Isus, urmat de sfinţi înviaţi şi venind să facă judecata asupra fiarei, a prorocului mincinos şi a celor care sînt una cu ei. Avem aici o stare de lucruri tranzitorie. Cînd Dumnezeu binevoieşte să-Şi amintească de chivotul legămîntului Său şi cînd El ni-1 arată, înseamnă că El este pe punctul de a afirma credicioşia Sa faţă de poporul Său şi de a împlini tot ceea ce El promisese şi asigurase altădată părinţilor lor. Chivotul legămîntului Său este semnul sigur că El va împlini negreşit tot ceea ce S-a angajat El însuşi să facă. „Si au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pămînt şi o grindină mare", expresie mai puternică a neplăcerii lui Dumnezeu şi care arată clar că judecăţi vor cădea din cer pe pămînt cu o mai mare asprime.