Capitolul 38 - Conciliul de la Bologna
Ultima dată când ne-am despărțit de împărat și papă, ei petreceau lunile de iarnă împreună la Bologna. Carol a ajuns în acel stat la 5 noiembrie 1529. Când vestea că el se apropia a ajuns la Roma, Clement s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare cu toată pompa ecleziastică. Împăratul a fost escortat de douăzecișicinci de cardinali care îi ieșiseră în întâmpinare la frontieră. Înafară de aceștia era o mulțime de nobili spanioli și italieni, cu echipajele lor strălucite. Papa, copleșit de prezența fiului său cel îndatoritor, l-a salutat de trei ori, iar Împăratul, acordându-i sfântului părinte tot respectul cuvenit, a căzut în genunchi și i-a sărutat întâi picioarele, apoi mâinile și fața.
Așa s-a desfășurat întâlnirea celor două căpetenii romano-catolice, al căror obiectiv principal era să se sfătuiască pentru a stabili cele mai eficiente mijloace de a smulge din rădăcină ereziile care răsăriseră în Germania. Buzele preotului, conform caracterului său, au îndemnat la adoptarea urgentă a celor mai violente măsuri, dar soldatul, deși se baza pe o armată puternică, a recomandat încă o amânare și a sugerat că se cuvine să fie deiscutată în consiliu starea bisericii în acel timp. Clement, care se temea de o asemenea discuție mai mult decât de orice, a adus toate argumentele posibile pentru a-l abate pe Împărat de la ceea ce-și propusese. El l-a asigurat că răbdarea lui îi va face pe eretici să se îngâmfe și mai mult și că situația din Germania era disperată și se cerea folosirea forței și aplicarea de pedepse. Dar politica soldatului l-a condus la măsuri mai blânde. Probabil că inima lui era la fel de ostilă reformei ca și Clement, dar zi de zi el devenea tot mai convins că prin amenințări nu-i va putea supune pe protestanți și el nu era pregătit pentru un război. El s-a străduit să-l convingă pe papă să convoace un consiliu general, dar pontiful cel supărat nu gândea nimic altceva decât să-i zdrobească prin putere militară pe vrăjmașii încăpățânați ai credinței catolice.
Cei care au ajuns să se familiarizeze cu principiile papalității nu vor fi surprinși de caracteristicile acelor consfătuiri, oricât de umilitoare ar fi contemplarea lor. Istoria imparțială a avut griijă să consemneze tristul contrast. “De-o parte era prințul și soldatul, cel care în mod natural ar fi adoptat măsuri coercitive arbitrare, iar de cealaltă pașnicul ecleziastic, reprezentantul religiei Dumnezeului îndurării. Și totuși, dacă este ca în dialogul lor să se găsească ceva evlavie sau vreo virtute, ceva dreptate sau pretinsă dreptate, vreun principiu moral sănătos, vreun pic de generozitate a sentimentelor politice, vreun pic de respect pentru dreptul omului la fericire, cel mai elementare respect față de preceptele lui Hristos, pe scurt tot ce s-ar fi cuvenit să-l caracterizeze pe slujitorul păcii și milei, a fost totuși rostit doar de despotul secular, pe când recomandarea directă la violență și vărsare de sânge a venit de pe buzele preotului spiritual[ Waddington, vol. 3, p. 39]”.
Abilul papă știa bine că reformatorii erau slabi și dezbinați, și, de aceea, l-a îndemnat pe Carol să execute neîntârziat sentința lui Leo împreună cu hotărârile Dietei de la Worms. Dar Carol nu era omul care să renunțe la voința lui proprie nici chiar înaintea sfântului părinte. El l-a instruit pe cancelarul său, Gattinara, să explice adunării vederile șI intențiile lui. Acesta a vorbit în felul următor:
Împăratul a privit cu mare întristare disensiunile care au apărut în zilele lui, a căror violență părea mai curând să crească în loc să scadă, și, dintre îndatoririle pe care providența i le-a a impus, nici una nu îi era mai scumpă inimii ca aceea de a readuce pacea în biserică și că nu era nimic mai de folos pentru biserică sau mai demn de suveranul pontif și de un principe creștin decât să convoace un consiliu general pentru a soluționa în mod scriptural toate controversele. Acel consiliu trebuie să fie convocat imediat, să fie compus din cei mai eminenți învățători din toate națiunile și să permită dezbateri complet libere, iar articolele recomandate de consiliu, după ce vor fi primit aprobarea papei, să devină învățătura oficială a lumii creștine, care să fie sprijinită, dacă este nevoie, și prin intervenția puterilor civile.
Clement a privit cu multă aversiune acea convocare propusă. Procedurile conciliilor de la Pisa și Constanz, în urma cărora fuseseră destituiți papii Benedict al-XIII-lea, Grigore al-XII-lea și Ioan al-XXIII-lea îl făceau să aibă temeri. Avea multe motive personale să-i fie groază de o adunare generală a creștinătății. “Marile adunări,” a răspuns el, “nu pot decât să introducă opinii populare. Nu prin hotărâri ale consiliilor, ci cu ascuțișul sabiei trebuie decise controversele”. Cu toate acestea, el a promis să mediteze la cele spuse.
Dieta de la Augsburg
În cele din urmă, Împăratul a ajuns la concluzia că ar fi fost nedrept să urmeze sfaturile Vaticanului și ar fi fost o încălcare a legilor impariale ale Germaniei să condamne cetățeni vrednici fără a-i fi audiat mai înainte și să pornească un război împotriva lor. Ca urmare, în ianuarie 1530, a stabilit ca în aprilie să fie convocată o dietă la Augsburg și a trimis în Germania scrisori cu porunci.
Între timp, pe când era la Bologna, Carol și-a exprimat dorința de a fi încoronat de papă, cum fuseseră mulți dintre strămoșii săi. A stabilit ca la 22 februarie să primească coroana de fier ca rege al Lombardiei și a hotărât ca, la 24 ale aceleiași luni. să primească coroana de aur ca Împărat al romanilor – de ziua lui de naștere, care era și aniversarea bătăliei de la Pavia. Notăm aceasta deoarece Carol a devenit alt om după ce a pecetluit cu un jurămînt fals jurămintele de la încoronarea lui. Pontiful, după ce l-a uns și i-a dat sceptrul, i-a dăruit o sabie fără teacă spunând: “Folosește această sabie în apărartea bisericii și împotriva vrăjmașilor credinței”. Apoi, luând globul de aur împodobit cu giuvaeruri, a spus: “Guvernează lumea cu evlavie și fermitate”. A urmat apoi coroana de aur cu diamante. Carol s-a plecat și Clement i-a pus diadema pe cap spunând: “Carol, Împărat invincibil, primiți această coroană pe care o pun pe capul vostru ca semn înaintea întregului pământ că vi s-a dat autoritate”.
Împăratul a sărutat crucea albă brodată pe papucul roșu al papei exclamând: “Jur să folosesc toată puterea mea pentru a apăra demnitatea pontificală și Biserica Romei”. În acel moment, Carol nu era dispus, și, chiar dacă ar fi fost dispus, nu avea puterea să rezolve problemele cu reformatorii cu mână forte, după cum papa dorea tare mult. Timp de treisprezece ani Dumnezeu întorsese sfaturile regilor și ale pontifilor, condusese toți agenții și toate evenimentele astfel încât reforma a fost protejată de violențe dinafară și hrănită prin harul Său, astfel că a prins treptat rădăcini ajungând atât de bine întemeiată încât nici o putere omenească nu o mai putea distruge. Vedem cel mai clar mâna cea bună a providenței în modul în care au fost protejați reformatorii de cruzimea papei și de puterea Împăratului.
Rivalitatea îndelungă dintre Carol al-V-lea și Francisc I, intrigile papilor cu acești principi și înaintarea amenințătoare a turcilor au fost folosite deseori de Dumnezeu pentru ca reforma să aibă pace și să progreseze. Era lucrarea Lui și El a vegheat asupra ei.
Mărturisirea de la Augsburg
Când au anuns să cunoască motivele pentru care era convocată dieta, electorul le-a dat instrucțiuni teologilor de la Wittemberg să pregătească o formulă de mărturisire, deoarece până atunci nu fusese publicată nici o declarație care să fie un standard a credinței reformatorilor și Împăratul era înconjurat doar de prejudecățile și reprezntările false ale papalității. Singura speranță de a înlătura acele prejudecăți și de a li se face dreptate era o proclamație a principiilor reformei, cu adevăratele obiective ale reformatorilor. Luther, ajutat de Jonas, Pomeranus și Melanchton au reexaminat cele șaptesprezece articole care fuseseră elaborate de partida lutherană în 1529, la Schwabach, și, considerând că acelea erau suficiente, le-a prezentat electorului la Torgau, de unde au ajuns să fie numite articolele de la Torgau. Pe baza acestor article, Melanchton, la porunca principilor și cu girul lor, a pregătit o declarație mai bine elaborată a învățăturilor și rânduielilor, și, de asemenea, a dat motivele pentru care ei se opun pontifilor romani. Acest document este cunoscut sub numele “Mărturisirea de la Augsburg”.
Dar, din vreme ce acordul religios era obiectivul pe care-l mărturisea Împăratul, era nevoie ca acea mărturisire, în măsura în care permitea fidelitatea față de Dumnezeu și de cuvântul său, să fie redactată în termeni cât mai puțin ofensatori pentru papistași. Electorul cel evlavios recomandase teologior să facă deosebirea dintre articolele absolut necesare, care trebuiau susținute cu orice preț, și cele care ar fi nevoie să fie modificate sau asupra cărora s-ar fi putut face concesii. Această celebră mărturisire a credinței protestanților, reprezenta, în același timp, cel mai de jos nivel la care ar fi coborât ei pentru a avea pace, în loc să fie cea mai înaltă expresie a autorității pe care o confereau ei cuvântului lui Dumnezeu.
Pe măsură ce se apropia timpul pentru adunarea dietei, unii principi aveau mari neliniști cu privire la adevăratele intenții ale Împăratului și la siguranța Electorului. El era cel dintâi dintre principii Germaniei și cel dintâi în ceea ce privește credința lui în Dumnezeu, iubirea lui pentru reformă, opoziția față de papalitate și protecția pe care i-a acordat-o lui Luther împotriva răzbunării papale și imperiale. Dar Johann a urmat cursul cel mai înțelept și mai îndrăzneț în același tim și a fost primul principe care a sosit la Augsburg.
Sesiunile dietei au fost amânate până la 1 mai, iar Electorul s-a înfățișat șa 2 mai însoțit de escorta militară de o sută șaizeci de călăreți și de mai mulți dintre cei mai eminenți teologi ai săi. Luther a rămas la Coburg. Electorul s-a temut că prezența lui Luther la dietă i-ar exaspera pe papistași și l-ar determina pe Carol să adopte măsuri extreme, pentru că Luther fusese excomunicat de papă, condamnat de Împărat și era privit ca autorul tuturor disensiunilor, care erau atunci atât de greu de împăcat. Dar, în același timp, Johann era hotărât ca Luther să fie aproape pentru ca să se poată consulta cu el.
Cam atunci și-a publicat Luther catechismele, Catechismul Mare și Catechismul Mic, care au autoritate în bisericile lutherane până în zilele noastre. Fiind în castelul de la Coburg, el era ținut la curent cu ceea ce se întâmpla și-și dădea părerile și dădea indicații prin numeroase scrisori. De asemenea, tocmai înainte de deschiderea sesiunilor dietei, a publicat “Un protest adresat autorităților spirituale adunate în Dieta de la Augsburg”. Obiectivul acestei scrieri era acela de a justifica poziția reformatorilor, de a nega acuzațiile false aduse împotriva lor și a arăta abuzurile papalității care îi determinau să persiste în a face opoziție.
La 12 mai, Philip de Hesse a ajuns cu o escortă de o sută nouăzeci de călăreți, cam în același timp în care Împăratul ajunsese la Innsbruck, în Tirol, însoțit de curtea sa papală cu principi, nunții și nobili din Germania, Spania și Italia. De la Dr. Robertson, biograful competent al lui Carol, aflăm că el era foarte îngândurat în timpul călătoriei sale spre Augsburg. “El a avut multe ocazii să vadă dispoziția germanilor cu privire la aspectele disputate și să descopere că erau atât de iritați și de aprinși încât a ajuns la convingerea că nu se cuvenea să adopte măsuri severe înainte ca alte mijloace să se fi dovedit ineficiente”. S-ar părea că el a stat destul de mult timp la Innsbruck pentru a studia situația din Germania și a găsi modul de a-și îndeplini planurile.
Între timp, grupuri mari ăși croiau drumul spre Augsburg din toate părțile. “Principi, episcopi, delegați, nobili, cavaleri și soldați în uniforme bogat împodobite intrau pe toate porțile, forfotind pe străzi, prin hanuri, biserici și palate. Tot ce era mai strălucit în Germania se strângea acolo. Situația critică în care era imperiul și creștinătatea, prezența lui Carol al-V-lea și manierele lui binevoitoare, dorința de noutăți, de mari spectacole și de emoții vii i-au făcut pe germani să-și lase casele lor[ D’Aubigne, vol. 4, p. 161]”.
Este interesant de remarcat aici că, la acel moment, când cei mai de seamă reformatori erau strânși la Augsburg și vrăjmașul era aproape, când furtuna era pe punctul de a se dezlănțui, nobilul și generosul landgraf a făcut un ultim efort pentru a reconcilia cele două mari diviziuni ale reformatorilor. Dar, deși Luther era absent, duhul lui era prezent și la fel de fierbinte la discipolii săi. Ei l-au asigurat pe landgraf că nu aveau să-i recunoască niciodată ca frați pe aceia care persistau cu încăpățânare în eroare și că, printr-o alianță cu zwinglienii, ei s-ar fi expus la toată ura cu care erau tratați ei, periclitând astfel succesul reformei. Landgraful nu putea înțelege cum o singură eroare, admițând că era numai una, sau o chestiune obscură, putea constitui un motiv suficient de puternic pentru a exclude comuniunea. Dar toate discuțiile lui cu lutheranii au fost zadarnice. Nici teama de pericol, nici speranța unui succes nu i-au determinat să aibă vreun fel de comuniune cu zwinglienii[ Waddington, vol. 3, p. 48].
Cum Împăratul nu a ajuns la Augsburg până la 15 iunie și orașul era plin de oameni cu întrebări, protestanții s-au hotărât să-și așeze predicatorii la amvoanele câtorva din bisericile mari. Aceasta s-a făcut așteptând opoziție din partea Împăratului, dar Electorul și landgraful au considerat că acea ocazie de a-L vesti pe Hristos era prea favorabilă pentru a fi neglijată. Johann l-a instruit pe unul din teologii săi să predice zilnic cu ușile deschise în biserica dominicanilor și în Sf. Caterina. Philip de Hesse l-a pus pe capelanul său, Snepff, să predice evanghelia în catedrală. În fiecare zi, prin îndurarea lui Dumnezeu, mântuirea prin har, fără lucrările legii, a fost predicată în acele locuri înaintea unor mari mulțimi, care au ascultat cu atenție. Cea mai mare parte a populației era deja lutherană.
Acela a fost un pas îndrăzneț și un mijloc de a-i converti pe aceia pe care Împăratul îi strânsese acolo. Catolicii au fost uimiți: ei se așteptaseră ca protestanții să se prezinte ca niște răufăcători care se tem să-și ridice capetele atunci când salvatorul catolicismului este la porțile lor. Dar ce mai era de facut? Episcopul de Augsburg le-a poruncit predicatorilor săi să se suia la amvoane pentru a se adresa poporului, dar preoții romani nu erau buni predicatori, după cum nici nu fuseseră vreodată. Ei știau mai bine să repete mesa decât să predice evanghelia. Romano-catolicii erau furioși și s-au grăbit să-i facă cunoscut lui Carol ceea ce se petrecea. De îndată, Împăratul a trimis de la Innsbruck porunci ca predicile ofensatoare să înceteze. Electorul a răspuns că îi era imposibil să reducă la tăcere cuvntul lui Dumnezeu sau să-și refuze sieși mângâierea de a-l auzi și că în predici nu se vestește nimic altceva decât adevărul glorios al lui Dumnezeu, care ne este atât de necesar și de care nu ne putem lipsi.
Protestanții au gândit, în modul cel mai natural, că un asemenea răspuns avea să grăbească sosirea Împăratului. Melanchton încă mai lucra la mărturisirea de credință. Timid și temător, el cântărea fiecare expresie, căutând s-o facă mai blândă, schimbând-o cu multă îngrijorate, până într-atât încât a ajuns să fie epuizat fizic. Luther gândea că toate acestea erau superflue și l-a îndemnat pe Philip, chiar cu riscul anatemei, să ia măsuri pentru păstrarea trupului său firav, ca nu cumva să ajungă să se sinucidă din dragoste pentru Dumnezeu.
În timp ce prietenii reformei se pregăteau de luptă la Augsburg, Luther nu sta degeaba la Coburg, ci din adăpostul lui a trimis multe scrisori și pamflete, acel loc fiind pentru el un al doilea Wartburg. Castelul era așezat pe vârful unui deal, iar apartamentele lui Luther erau în etajul de sus, astfel că el își data uneori scrisorile “din regiunea păsărilor”. Nerăbdător cum vedea că dieta era amânată de la o zi la alta, el le-a scris prietenilor săi că se hotărâse să convoace o dietă l Coburg. “Suntem deja adunați cu toții,” spunea el în stilul său glumeț, “puteți vedea aici regi, duci și alte mărimi care dezbat problemele regatului lor, și, cu voci neobosite, își vestesc în văzduh dogmele și decretele. Ei nu locuiesc în acele caverne care sunt numite palate, ci cerul este acoperișul lor, arborii cu frunze alcătuiesc o pardosea cu o mie de culori, iar zidurile lor sunt marginile pământului. Le e groază de tot luxul deșert al mătăsii și aurului, nu cer nici cai de cursă, nici armuri și au toți aceeași îmbrăcăminte. Nici nu l-am văzut, nici nu l-am auzit pe împăratul lor, dar, din câte înțeleg de la ei, au luat hotărârea ca acest an să poarte un război nemilos celor mai bune roade ale pământului... Dar, ajunge atâta glumă – deși gluma este tptuși necesară pentru a risipi gândurile negre care mă asaltează”. Timp de multe luni el s-a luptat s-a luptat în întuneric și agonie a minții, cum făcuse înainte la Wartburg.
Sosirea lui Carol la Augsburg
Gattinara, cancelarul împăratului, amurit la Innsbruck. Aceasta a fost considerată o mare pierdere pentru reformatori deoarece el fusese un om cu bun simț și moderație și în mod clar contra măsurilor sângeroase dorite de partida papală. El avusese multă influență asupra împăratului și fusese singurul om care îndrăznea să i se opună papei. La auzul veștii despre moartea lui, timidul Melanchton a exclamat: “Odată cu el dispar toate speranțele omenești ale protestanților!”
Carol a părăsit Innsbruck-ul la două zile după moartea lui Gattinara, a ajuns la Munchen la 10 iunie și la Augsburg la 15. Și-a făcut intrarea în oraș cu o pompă extraordinară. Potrivit istoricilor, nicicând nu se mai văzuse ceva mai magnific în tot imperiul[ Pentru relatarea completă, vedeți D’Aubigne, vol. 4]. Vom nota numai ceea ce arată fermitatea protestanților. Electorul, principii și consilierii lor au părăsit orașul la ora trei dupamiaza pentru a-i ieși în întâmpinare lui Carol. Când el a ajuns la cincizeci de pași de principii germani, aceștia au descălecat cu toții. Văzând că împăratul se pregătea să descalece și el, unii au înaintat și l-au rugat să rămână pe cal, dar Carol a descălecat fără nici o ezitare, și, apropiindu-se de principi cu un zâmbet prietenos, a strâns mâna fiecăruia dintre ei în mod cordial. Nunțiul roman a rămas mândru pe catârul lui, dar, văzând condescendența lui Carol, și-a ridicat mâinile și a binecuvântat măririle care se adunaseră pe drum. Imediat, împăratul, regele, principii spanioli și italieni și toți cei care se supuneau papei au căzut în genunchi, dar protestanții, asemenea lui Mardoheu, nu s-au plecat, ci au rămas în picioare în mijlocul acelei mulțimi care se prosterna. Cât de mult trebuie să fi umplut aceasta de amărăciune partida papală! Dar Carol s-a făcut a nu vedea aceasta, deși trebuie că a înțeles bine semnificația faptului. După formașitățile obișnuite, marea procesiune a continuat, două mii de gărzi imperiale deschizând calea.
Împăratul avea atunci treizeci de ani, o înfățișare distinsă și trăsături plăcute; palid, delicat și cu o voce slabă, dar cu maniere cuceritoare, având mai curând aspectul unui curtean decât al unui războinic. El s-a îndreptat direct spre catedrală, ca un închinător de rând, prin mijlocul splendidei parade a bogăției ecleziastice și a spectacolului militar al multor națiuni și capete încoronate. Ajungând la altar el a căzut în genunchi și și-a ridicat mâinile spre cer, ca și cum acolo ar fi fost tot ceea ce-i era scump și el ar fi fost străin și călător pe pământ. I s-a oferit o pernă brodată cu aur, dar el a refuzat-o și a îngenunchiat pe pietrele bisericii. Întreaga adunare a îngenunchiat împreună cu el, numai electorul și landgraful rămânând în picioare. Li se cerea să fie prezenți în mod oficial, dare ei au procedat potrivit credinței lor în Dumnezeu și în cuvântul său.
Liderii dietei de la Augsburg
Înainte de începerea lucrărilor dietei este bine să prezentăm în ordine principalii lidei ai ambelor părți. În partea papistașilor erau Împăratul, fratele său, Ferdinand - arhiduce al Austriei și regel al Ungariei și Boemiei -, legatul papal Campeggio, doi nunții – Pimpinella și Vergeriu, Joachim, electorul de Brandemburg, George, ducele Saxoniei și Wilhelm de Bavaria. Toți aceștia erau romano-catolici vehemenți și au fost activi în dietă. Principalii lor teologi au fost Faber, Eck, Cochlaeus și Wimpina.
De partea protestanților erau Johann, electorul Saxoniei și fiul său Johann Friederich, Philip, landgraful de Hesse, George, markgrafful de Brandenburg, Anspach, Erbest și Francisc, duci de Lunenburg, Wolfgang, prinț de Anhalt, Albert, conte de Mansfeld și contele Philip de Hnovra, înafară de delegați ai mai multor cetăși imperiale. Principalii lor teologi erau Melanchton, Justus, Spalatin, Snepff și Agricola. Erau, de asemenea, și mai mulți teologi elvețieni și Bucer, Hedio și Capito de la Strasbourg[ John Scott - History of the Church, vol. 1, p. 6].
Fermitatea și principiile protestanților aveau să fie puse la-ncercare în mod serios. La sosirea la Augsburg, Împăratul a repetat ordinul de a-i înlătura pe predicatori. “Nu putem,” a spus landgraful, “să ne lipsim de hrana cuvântului lui Dumnezeu și nu putem tăgădui evanghelia Lui, așa că rugăm pe majestatea voastră să retragă ordinul, pentru că slujitorii noștri vestesc cuvântul curat al lui Dumnezeu”. Carol, foarte namulțimit și enervându-se, a spus clar că nu putea renunța la ceea ce ceruse. “Conștiința dumneavoastră,” ia- răspuns landgraful, “nu are nici un drept să poruncească conștiinței noastre”. Margraful, care până atunci tăcuse, după ce a primit un răspuns tăios de la Ferdinand, și-a dus mâna la gât și a spus: “Mai curând aș îngenunchia imediat în prezența Împăratului și mi-aș întinde gâtul înaintea călpului decât să mă arăt necredincios lui Dumnezeu și să primesc sau să aprob o eroare anticristică”. Carol a fost impresionat și surprins, dar a răspuns cu blândețe că nu avea intenția de a lua viața vreunui om. Împăratul a propus ca predicatorii ambelor părți să tacă și ca el să fie acela care să selecționeze alții pe durata dietei. Chestiunea disputată a fost atunci amânată pentru altădată, dar D’Aubigne și alții vorbesc ca și cum teologii protestanți ar fi continuat să predice, deși probabil că au făcut aceasta cu mai puțină publicitate provocatoare.
Ferdinand, care deseori își încercase puterile cu principii în dietele anterioare, a întins o altă cursă înaintea picioarelor lor sau, mai curând, pentru gâturile lor: a doua zi după intrarea în Augsburg a împăratului era sărbătoarea Sfântului Sacrament – Corpus Cristi. Regele știa bine că protestanții încetaseră, ca fiind idolatre, ceremoniile ținute de biserică cu acea ocazie și că refuzul lor de a participa l-ar irita și înfuria pe împărat. Cursa a fost întinsă cu mult talent și legatul gândea că nu se putea să nu învingă. Pe deasupra, seara târziu, Împăratul a trimis la prinții protestanți mesajul că el ar avea plăcerea ca ei să-l însoțească în procesiunea de a doua zi. Principii au cerut să fie scuzați spunând: “Hristos nu a instituit acest sacrament pentru închinare”. Carol a perseverat cu acea cerere, dar le-a dat timp până dimineața să-și pregătească răspunsul.
La ora hotărâtă, principii s-au înfățișat înaintea Împăratului. Acesta și-a repetat cererea, iar ei și-au repetat refuzul. Împăratul a făcut chiar rugăminți, dar fără efect. Carol, care nu se așteptase la o asemenea rezistență, era foarte agitat, iar legatul papal s-a străduit să-l aducă la exasperare. Margraful de Brandenburg a luat cuvântul din nou: “Știți că, cu riscul vieții lor, strămoșii mei și eu am sprijinit casa de Austria, dar în chestiunea aceasta, care ține de Dumnezeu, sunt nevoit să mă opun oricăror constrângeri de acest fel, indiferent care ar fi să fie consecințele, din vreme ce este scris: «Trebuie să ascultăm mai curaând de Dumnezeu decât de oameni»”. Deci, pentru mărturisirea învățăturii care știu că este cuvântul lui Hristos și adevărul etern, nu dau înapoi în fața nici unui pericol, nici dacă mi-e în pericol viața, care am auzit că unii mi-o amenință”. Înțelepciunea lui Dumnezeu s-a arătat făcând ca și mânia omului să ajungă să fie spre lauda Lui. Împăratul, fratele lui, legatul și ceilalți trebuiau să audă adevărul. Sacramentul cinei, au spus principii, era spre binecuvântarea spirituală a creștinilor, “nu pentru a fi expusă în procesiuni pompoase pe străzi, ca obiect de închinare pentru popor. Ei susțineau că, potrivit cuvântului lui Dumnezeu, sărbătoarea nu avea nici o autoritate, și deplângeau degradarea indecentă a unei instituții atât de sfinte”.
Trecuse deja ora stabilită pentru procesiune, așa că Împăratul și partida lui au părăsit camera, dar principii s-ua întors plini de speranță și de bucurie, și sărbătoarea s-a ținut fără ei.
Înfrângerea împăratului și triumful protestanților l-au umplut de amărăciune pe legatul papal, dar acesta mai avea încă o cursă pe care era hotărât să le-o întindă pentru a-i prinde, dacă era posibil. Deschiderea dietei era stabilită pentru 20 iunie, iar ocazia trebuia să fie sfințită prin celebrarea mesei.
Electorul Saxoniei era Marele Mareșal al imepriului, și, în virtutea funcției pe care o deținea, era dator să poarte sabia înaintea împăratului la asemenea ocazii. “Porunciți-i, deci” – i-a spus Campeggio împăratului – “să-și îndeplinească îndatoririle la masa Sfântului Duh care va deschide sesiunile”. Legatul gândea că aceasta ar însemna nu numai a fi prezent ci chiar a participa în mod activ la ceremoniile papistașe. Electorului i s-a cerut să participe. Primul său impuls a fost să refuze, dar, cum teologii săi i-au explicat că aceea însemna să se achite de îndatoririle slujbei sale seculare și nu de vreo îndatorire religioasă, el a consimțit să participe, însă a avut grijă să-l informeze pe Împărat că, făcând aceasta, el nu făcea nici o concesie religioasă.
Printr-o providență care conduce totul, el a fost încă o dată martor pentru adevărul lui Dumnezeu și împotriva superstițiilor papalității, și aceasta chiar în citadela ei. Marele Mareșal al imperiului, purtând sabia, stând lângă altar, a rămas în picioare împreună cu prietenu său, margraful, atunci când tot restul adunării a căzut în genunchi la ridicarea ostiei. Doi oameni au îndrăznit să rămână în picioare în marea adunare în momentul adorării, și aceasta în prezența puterilor ostile, atât cea papală cât și cea imperială.
“Acele hărțuieli,” spunea cineva, “deși nu au fost urmate de nici un fel de consecințe personale, sunt demne să fie consemnate de istoric nu numai ca un indicator al hotărârii cu care reformatorii s-au angajat în conflict, ci și ca având un efect asupra lui Carol. Nu era obișnuit cu principiile lor, nici cu caracterul lor. Pentru el era ceva complet nou să i se opună cineva cum se opuseseră principii în prezența lui, și aceasta pe temeiul conștiinței religioase”. Indiferent ce va fi gândit și ce va fi simțit Carol cu ocazia acestei a treia împotriviri față de ordinele lui, el a părăsit biserica imediat ce s-a terminat masa, a intrat în trăsură și a mers la primărie, unde urmau să aibă loc sesiunile dietei.
Deschiderea dietei de la Augsburg
Marea controversă religioasă, care pornise de la un călugăr neștiut din Saxonia, ajunsese să strângă pe cel care se mărturisea a fi apărătorul credinței, patruzeci și doi de principi suverani, mulți ambasadori, conți, nobili, episcopi, delegați ai orașelor, etc., formând o ilustră adunare.
Dieta s-a deschis cu un lung discurs în numele Împăratului citit de Contele Palatin. Acesta urmărea în principal două subiecte: războiul cu turcii și disensiunile religioase. Sub conducerea sulatanului Soliman, turcii luaseră Belgradul, cuceriseră Rodosul, asediau Viena și amenințau întreaga Europă. Deci trebuiau adoptate măsuri energice pentru a opri înaintarea lor. Dar nefericitele disensiuni religioase din Germania au constituit un punct important în discursul Împăratului. S-a observat că, în mesajul lui, el a folosit un limbaj mai ostil protestanților decât cel la care s-ar fi așteptat ei potrivit scrisorilor de convocare. Dar, după ce scrisese acele scrisori, Carol fusese încoronat și jurase să apere cu sabia pe pontif și biserica Romei, și numeroasele lui discuții particulare cu Clement la Bologna nu au fost de natură să îmbunătățească sentimentele lui față de reformatori. Tonul lui se schimbase mult. El a făcut referire la istoria deseori repetată a Dietei de la Worms. “El a deplâns ne-executarea acelui edict și ineficacitatea tuturor îndemnurilor adresate în scopul executării lui în perioada cât el a fost în Spania. Se întorsese la stăpânirile sale din Germania pentru a începe o cercetare personală și a vedea plângerile tuturor părților atunci când acestea îi vor fi prezentate într-o formă potrivită, în scris”.
A fost avansată propunerea ca dieta să-și îndrepte atenția imediat asupra chestiunilor religioase. Împăratul deci i-a înștiințat pe Elector și pe prietenii săi că, la sesiunea următoare, care urma să aibă loc în data de douăzeci și patru, ei trebuie să-i dea un sumar al credinței lor, al abuzurilor ecleziastice de care se plângeau și al reformelor pe care le cereau.
Acest aranjament le-a dat principilor două zile. Ei s-au întâlnit la Elector în data de douăzeci și trei pentru a revizui mărturisirea, sau Apologia, cum mai era numit documentul, și pentru a încredința Domnului problema. A fost un timp de multă neliniște și rugăciune. Ziua următoare s-a întrunit dieta, dar era clar că papistașii plănuiseră să nu dea nici o ocazie să fie citită Apologia. Abia pe la ora trei dupamiaza s-a început. Atunci, Campeggio a pierdut mult timp cu prezentarea credențialelor lui și a mesajului stăpânului său. Au fost prezentați și ambasadorii Austriei și ai provinciilor învecinate ei, care au luat ceva timp cu prezentarea calamităților suferite din cauza turcilor și au cerut urgent să fie luate măsuri pentru protejarea acelor provincii. Timpul luat de acele chestiuni preliminare i-a dat Împăratului un pretext plauzibil pentru a se opune citirii Apologiei, spunând că era prea târziu. Legatul, fără-ndoială, a crezut că reușise să câștige un punct deoarece catolicilor, începând cu papa, le era groază de citirea publică a mărturisirii de credință a protestanților. Dar principii erau fermi și la fel de hotărâți ca ea să fie citită cu glas tare înaintea dietei întrunite, ca ea să aibă toată publicitatea posibilă.
A avut loc o luptă violentă între cele două partide, sau, am putea spune, între puterile luminii și cele ale întunericului. Părintele minciunilor a folosit toate mijloacele pentru a stinge lumina și a înăbuși această manifestare a adevărului dacă nu putea obține moartea martorilor. Dar, prin harul lui Dumnezeu, o mână de credincioși s-a împotrivit puterilor întunericului în persoana Împăratului, cardinalilor, prelaților și a principilor catolici, și a triumfat asupra lor. Predați mărturisirea funcționarilor numiți în acest scop,” a spus Carol, “și stați liniștiți că ea va fi cercetată și va primi răspunsul cuvenit”. “Miza este onoarea noastră,” au spus principii, “sufletele noastre sunt în pericol; suntem acuzați public, așa că se cuvine ca răspunsul nostru să fie public”. În fața rezistenței lui Carol ca să nu fie auzită mărturisirea, principii au devenit și mai îndrăzneți și mai fermi. Ei l-au asigurat pe împărat că nu aveau nici un alt motiv să participe la dietă înafară de acesta și că acele scrieri vor rămâne în mâinile lor până ce li se va permite să le citească public.
Carol a fost surprins de perseverența respectuoasă cu care protestanții nu cedau și a înțeles că era necesar să facă ceva concesii. “Mâine,” le-a spus Împăratul, “voi auzi sumarul vostru, dar nu în această sală ci în Capela Palatină”. Principii au fost de acord și s-au întors la locurile lor de găzduire, plini de mulțumire față de Domnul, în timp ce legatul și prieteii săi au constatat, spre amărăciunea lor, că era inevitabilă citirea publică a mărturisirii.
Capela în care Împăratul acceptase să audă Apologia era mult mai mică decât sala primăriei și nu putea primi mai mult de două sute de persoane. Aceasta era schema vrăjmașului pentru a-i împiedica pe mai mulți să audă mărturisirea, dar nu a avut prea mult succes. Toți aceia care era important să fie treziți la realitate și luminați cu privire la principiile reformei au intrat în capelă și camerele învecinate s-au umplut de ascultători nerăbdători.
La 25 iunie 1530, zi de mare interes în istoria reformei, a creștinismului și a omenirii, conducătorii protestanți au stat înaintea Împăratului. Chtistoph Beyer, cancelarul Electorului, ținea în mână o copie în limba germană, iar Pontanus avea o copie în latină a mărturisirii. Împăratul a cerut să fie citită copia în latină, dar Electorul i-a amintit respectuos Împăratului că, din vreme ce erau în Germania, se cuvenea să li se permită să vorbească în limba germană. Împăratul a consimțit. Electorul și tovarășii lui au propus să stea în picioare în timpul citirii, dar Împăratul a cerut ca ei să stea jos. Cancelarul Beyer a citit atunci confesiunea. Se spune că a citit rar, clar și răspicat și cu o voce atât de puternică și răsunătoare încât s-au auzit în toate camerele din jur. Citirea scrierii a durat două ore, dar tot timpul mai tot publicul a fost foarte atent.
Cele două copii ale celebrei mărturisiri, semnate după cuviință de principi și de delegații cetăților imperiale, i-au fost înmânate secretarului Împăratului de către Pontanus, care a spus destul de tare: “Prin harul lui Dumnezeu, care-Și va apăra cauza Lui, această mărturisire va triumfa împotriva porților iadului”. Carol a luat pentru sine o copie în latină și i-a asigurat pe Elector și pe aliații lui că se va consulta asupra conținutului ei.
Efectul citirii publice a acelui documnet a fost cel scontat. Ascultătorii care aveau mai puține prejudecăți au fost uimiți să vadă că învățăturile protestanților erau atât de moderate și că “mulți oameni înțelepți și prudenți”, spune Seckendorf, “au apreciat favorabil ceea ce auziseră și au declarat că nu s-ar fi lipsit de ceea ce a auzit nici în schimbul unei mari sume”. Și părintele Paul a observat că “arhiepiscopul de Salzburg, după ce a auzit mărturisirea, le-a spus tuturor că era necesar să fie reformată mesa, libertatea la mâncăruri și că se cerea o despovărare de atâtea rânduieli de-ale oamenilor, dar că nu trebuia tolerat ca un biet călugăr să reformeze totul și că nicidecum nu avea să accepte reforma prin intermediul unui simplu călugăr”. Așa este mândria și așa sunt prejudecățile inimii omenești. Arhiepiescopul s-ar fi cuvenit să-și amintească faptul că “Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ca să facă de rușine pe cei înțelepți ... și pe cele slabe ale lumii ca să facă de rușine pe cele tari ... pentru ca nici o carne să nu se laude înaintea Lui” (1 Cor. 1.27-28). Dar cine oare este atât de sus încât să nu fie atras să aibă mai multă influență personală? Pentru unii nu prea contează ceea ce s-a spus dacă acele lucruri nu le-a spus un învățător apreciat al vremii. Acesta este un mare rău al bisericii mărturisitoare și a stat la baza multot facțiuni și schisme, pe lângă aceea că face ca mulțimile să nu se întemeieze pe cuvântul lui Dumnezeu ci pe cuvântul unui om. Arhiepiscopul a recunoscut că marea lucrare a Duhului lui Dumnezeu era bună, dar a respins-o din cauza că ea fusese împlinită prin intermediul unui biet călugăr.
Dar multe conștiințe au fost atinse și multe inimi au fost încercate prin intermediul mărturisirii. Domnul a făcut ca adevărul să fie simțit, și, pentru moment, adevărul părea să triumfe. “Tot ce au spus lutheranii este adevărat,” a exclamat episcopul de Augsburg, “nu putem nega aceasta”. Ducele Bavariei, marele susținător al papalității în Germania, după ce a auzit mărturisirea, i-a spus lui Eck: “Ei bine, doctore, mă făcuseși să am o cu totul altă idee despre această învățătură și despre această chestiune, dar, la urma urmei, poți respinge rațiunile sănătoase ale mărturisirii Electorului și a prietenilor săi?” “Nu,” a răspuns avocatul papei, “prin scrierile apostolilor nu o putem respinge, dar prin scrierile părinților și canoanele consiliilor putem”. “Înțeleg,” i-a răspuns ducele cu ton de reproș, “că, după cum spuneți, lutheranii și-au extras din scriptură doctrina, iar noi avem o doctrină care nu se încadrează în scriptură”.
Bucuria lui Luther a fost nemărginită atunci când a auzit de bunătatea Domnului față de prietenii săi. “Tresalt de bucurie,” scria el, “că trăiesc într-o epocă în care Hristos este înălțat public de martori atât de iluștri și într-o adunare atât de glorioasă. Adversarii noștri au crezut că au o reușită admirabilă atunci când predicatorii au fost reduși la tăcere prin interdicția imperială, dar nu au înțeles că mărturisirea noastră publică face mai mult decât ar fi putut reuși zece predicatori. Cu adevărat, Hristos nu a fost redus la tăcere în Dietă. Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat. Nu, ci dacă este interzis la amvoane, va fi auzit în palatele regilor”.
Ziua următoare, Carol a convocat statele credincioase Romei și a spus senatului strâns în jurul lui: “Ce răspuns să dăm acestei mărturisiri?” Consilierii săi au propus trei opinii diferite. 1. Oamenii papalității – cei care erau doar oameni ai bisericii -, potrivit obiceiurilor și înțelegerii vremii și al îndemnurilor la violență ale Romei, nu au propus nimic altceva decât răzbunare imediată. “Să nu discutăm cu adversarii noștri,” au spus ei, “ci să ne mărginim la a executa Edictul de la Worms împotriva lutheranilor, constrângându-i prin forța armelor să renunțe la erorile lor și să revină în comuniunea bisericii Romei”. 2. O altă partidă – care s-ar numi oamenii imperiului – au propus ca mărturisirea să fie supusă cercetării unor oameni moderațI șI imparțiali, după care Împăratul să ia decizia finală. 3. Oamenii tradiției au propus ca, mai întâi, mărturisirea săfie respinsă public, apoi protestanții să fie obligațI să se conformeze învățăturilor tradiționale șI ceremoniilor până ce un consiliu va lua alte hotărâri. Cu consimțământul Împăratului, a fost adoptată ultima propunere. Faber, Eck și Cochlaeus, vechi luptători ai Romei șI vrăjmași înverșunați ai reformei, au fost însărcinați cu elaborarea unei respingeri a mărturisirii protestante, care trebuia să fie gata pentru a fi prezentată în dietă în nu mai mult de șase săptămâni. În acel timp, emisarii secreți ai Romei au fost angajați în Germania pentru a pune în aplicare meșteșugurile obișnuite de mituire și corupere, care au avut deseori success atunci când presiunile ei publice nu reușiseră.
Din vreme ce Mărturisirea de la AUgsburg este cel mai celebru document din istoria reformei și a fost adoptat ca stadard public al credinței de protestanți în general, ar fi bine să spunem care sutn subiectele pe care le-a tratat. Întreaga mărturisire este compusă din douăzeci și opt de artivole sau capitole. Primele douăzeci și unu cuprind mărturisirea de credință, iar celelalte șapte spun despre erorile și abuzurile bisericii Romei, din cauza cărora ei s-au retras din comuniunea ei.
Articolele de credință
Trinitatea – Păcatul originar – Persoana și lucrarea lui Hristos ca îndreptățire – Duhul Sfânt și cuvântul lui Dumnezeu – Faptele, necesitatea faptelor și modul în care sunt primite – Biserica – Membrii nedemni ai bisericii – Botezul – Cina Domnului – Pocăința și confesiunea – Sacramentele – Slujirea în ceremoniile bisericii – Instituțiile civile – Judecata și starea viitoare – Voința liberă – Cauzele păcatului – Credința și faptele bune, rugăciunea și invocarea sfinților.
Articolele cu privire la abuzuri
Masa – Comuniunea în două feluri – Confesiunea auriculară – Deosebirile cu privire la mâncăruri și tradiții – Căsătoria preoților – Jurămintele monastice – Puterea ecleziastică.
În capitolul 10 lutheranii afirmă clar că trupul și sângele lui Hristos sunt prezente în mod real în euharistie, în pâine și vin ca elemente ale ei, și sunt distribuite și primite. Ca urmare a acestei afirmări clare a dogmei consubstanțierii, partida reformată sau zwingliană a refuzat să subscrie Mărturisirea de la Augsburg. De atunci, orașele imperiale Strasbourg, Constanz, Lindau și Memmingen au prezentat o mărturisire deosebită, numită Mărturisirea Celor Patru Orașe – Confessio Tetrapolitana. Ea era în acord cu Mărturisirea de la Augsburg, cu excepția articolului cu privire la prezența corporală, dar Împăratul nu a permis ca aceea să fie citită public[ Scott - Continuation of Milner, vol. 1, p. 30; Dean Waddington, vol. 3, p. 57; D’Aubigne, vol. 4; Faiths of the World, vol. 1, p. 258. Pentru un sumar al întregii mărturisiri, vedeți Mosheim, vol. 3, p. 139].
Problemele protestanților
Cum au trebuit să treacă șase săptămâni până să fie auzită respingerea mărturisirii, ne putem îndrepta atenția spre ceea ce au făcut procedat partidele opuse în acea perioadă.
Acela a fost într-adevăr un timp de încercare și de suspans pentru protestanți. Ei erau în încurcătură și hărțuiți din toate părțile. Sistemul Romei de promisiuni și amenințări a fost pus imediat în funcțiune: unora le-au fost oferite favoruri, altora le-au fost adresate amenințări, după cum le părea catolicilor a fi mai probabil să-și poată atinge scopurile. Până și Împăratul s-a coborât la a aplica o politică josnică și crudă față de Electorul Saxoniei și Margraful de Brandenburg cu scopul de a-i face să abandoneze interesele reformei. Și pe Landgraful de Hesse s-a străduit să-l atragă ispitindu-l cu oferta unei coroane. “Ce ai spune dacă te-aș înălța la demnitatea de rege?” i-a spus Carol lui Philip, “dar”, a adăugat, “dacă te răzvrătești împotriva poruncilor mele, atunci mă voi purta cum se cuvine să se poarte un împărat roman”.
Cu privire la purtarea Împăratului la acel moment, biograful său, Dr. Robertson, face următoarele observații juste: “De la teologi, auspra cărora eforturile lui nu au reușit nimic, Carol și-a îndreptat atenția spre principi. Nici pe ei, chiar dacă erau dornici să se împace sau să-l îndatoreze pe Împărat, nu i-a găsit mai dispuși să renunțe la opiniile lor. În acel timp zelul pentru religie pusese stăpânire pe mintea oamenilor într-o măsură cu greu de imaginat pentru cei care trăiesc într-o epocă în care a încetat entuziasmul față de primele manifestări ale adevărului și de primele libertăți câștigate. Acel zel era atât de mare încât biruia până și interesele politice care îi domină în general pe principi. Electorul Saxoniei, Landgraful de Hesse și alți conducători protestanți, deși au fost contactați în particular de Împărat și momiți cu promisiuni și perspectiva unor avantaje pe care se știa că le doreau, au refuzat cu un curaj demn de urmat să părăsească ceea ce ei considerau a fi cauza lui Dumnezeu de dragul unor câștiguri pământești[ Robertson – Charles the Fifth, vol. 2, p. 383]”.
Tristețile și temerile lui Melanchton
După ce a eșuat în a-i face pe cei mai de seamă dintre principi să se depărteze de mărturisirea avenghelică, legatul și oamenii lui au făcut toate presiunile posibile pentru a-i face să treacă de partea lor pe câțiva dintre principalii teologi, în special pe Philip Melanchton. El se arătase foarte tulburat la conferințele secrete dintre Împărat și principi și propusese să fie reduse cererile mărturisirii pentru a ajunge la o reconciliere. Flatat de atențiile legatului și speriat de amenințările cu războiul și de aspectul general al lucrurilor, el și-a pierdut pentru un moment echilibrul și a fost adus aproape de a retracta. Până și D’Aubigne a onservat că “a considerat că era de datoria lui să obțină pacea cu orice preț și, ca urmare, hotărâse să coboare cererile lui cât se poate de jos”. Dar trebuie să avem în minte că poziția lui Melanchton era una extrem de dificilă deoarece responsabilitatea pentru mărturisire era aproape în întregime asupra lui și nu era deloc o sarcină ușoară să prezinte suficeinte motive pentru secesiunea reformatorilor, evitând totuși să-i ofenseze pe papistași dacă nu era absolut necesar. El era expus insultelor vrăjmașilor și reproșurilor prietenilor săi. El trebuia să aibă a face atât cu principii pe de-o parte cât și cu teologii, pe de altă parte și cu abilii emisari ai Romei.
Duhul blând și sensibil al lui Melanchton nu era potrivit să lupte cu toate acele neliniști. El nu avea nici firea inflexibilă și nici entuziasmul maestrului său, Luther. Istoricii se întrec unul cu altul în a-i lăuda marele talent, marea lui învățătură și modestia lui caracteristică. “Melanchton,” spunea Dr. Robertson, “rareori lăsa ca ranchiuna controverselor să-i învenineze stilul, chiar dacă erau scrieri pur polemice”. Dar ceea ce-i tulbura cel mai mult sfletul în timpul acelor șase săptămâni apăsătoare era dorința intensă de a le mai face concesii romano-catolicilor pentru reconciliere, fără însă a compromite adevărul sau a-și călca conștiința. Următoarea scrisoare către legat îl arată pe Melanchton în cea mai mare deznădejde a lui. El chiar s-a aventurat să afirme că protestanții erau gata să accepte orice condiții, numai să fie asigurată pacea și înțelegerea.
Scrisori ale lui Melanchton și ale lui Luther
“Nu există nici o învățătură” – îi scria Melanchton lui Campeggio – “în care să ne deosebim de biserica romano-catolică; venerăm autoritatea universală a pontifului roman și suntem gata să-i dăm ascultare, numai să nu ne respingă și să arate clemența pe care obișnuiește să o manifeste față de toate națiunile și aă aibă bunăvoința de a ierta sau a aproba câteva mici lucruri care ne este cu neputință să le schimbăm... Îi veți respinge oare pe cei care vin înaintea voastră cu rugăminți? Îi veți urmări cu foc și sabie? ... Vai! nimic nu atrage mai multă ură asupra noastră în Germania ca fermitatea neclintită cu care susținem învățăturile bisericii Romei. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom rămâne credincioși chiar până la moarte lui Hristos și bisericii romane, chiar dacă ne veți respinge”. Așa de mult se cobora Melanchton, șeful partidei evanghelice, în fața Romei și a întregii omeniri. Dar era Unul care veghea asupra intereselor reformei și care a schimbat eșecul slujitorului Său spre împlinirea planurilor Sale.
Melanchton se coborâse până într-atâta încât să-l roage pe Elector să ceară numai două feluri de euharistie și căsătoria preoților. Dacă ar fi fost acordate aceste două lucruri, atunci, omenește vorbind, reforma ar fi fost oprită și s-ar fi realizat împăcarea cu Roma. Dar legatul nu a dorit să facă nici o concesie. Papistașii i-au acuzat pe reformatori că și-au ascuns erezia lor în Apologie. Melanchton, rușinat de propunerile cu care se apropiase de legat, care îl înșelase, a găsit, fără-ndoială, loc pentru pocăință și restaurare.
Luther era tot la Coburg, dar primea constant vești despre tot ce se întâmpla și le scria tot timpul prietenilor, mai ales Electorului și lui Melanchton. Dar, după cum, în mod just, observa Waddington: “Singurătatea sălbatică a Coburgului erau mult mai favorabile acelor impresii exclusiv spirituale decât sălile aglomerate și curțile de la Augsburg, iar contactul continuu cu slăbiciunile și neliniștile prietenilor și acea circumspecție continuă necesară în fața uni vrăjmaș care uneltește continuu l-ar fi zdruncinat și pe unul mai ferm hotărât decât Melanchton, și dacă Luther însuși ar fi fost expus atât de mult timp la acele încercări, ele l-ar fi tulburat chiar dacă nu i-ar fi biruit curajul[ Church History, vol. 3, p. 72]”.
Următoarele extrase din scrisorile lui Luther din timpul acelei crize îi vor da cititorului o idee cu privire la principiile lui creștine și la judecata lui sănătoasă.
“Filozofia ta, dragul meu Philip, te chinuie așa de rău, nu teologia ta... Eul este marele tău vrăjmaș și tu însuți ești acela care-i furnizează lui Satan armele cu care luptă împotriva ta... Eu, în ceea ce mă privește, nu sunt prea tulburat în legătură cu cauza noastră comună. Dumnezeu are puterea de a învia morții, El are deci și puterea de a sprijini cauza Sa când este pe punctul de a cădea, de a o restaura după ce a căzut și de a o face să înainteze atunci când ea stă în picioare. Dacă noi nu suntem vrednici să fim instrumentele Lui, atunci să lăsăm lucrarea să fie făcută de alții, dar, dacă noi nu vom găsi mângâiere și curaj în promisiunile Lui, atunci oare căror oameni de pe pământ le aparțin ele mai mult?”
Peste două zile el scria: “Ceea ce-mi displace în scrisoarea ta este că voi spuneți despre voi înșivă ca și cum ați fi lucrat cu autoritatea mea în această chestiune. Eu nu am ales să fiu sau să se zică cum că aș fi acela care vă îndrumă în această cauză. Dacă nu este în egală măsură și cauza voastră, nu doresc deloc să se spună că este cauza mea, pe care eu v-am impus-o. Dacă această cauză este numai a mea, atunci numai eu singur voi acționa pentru ea... Sigur că vă sunt credincios și sutn alăruri de voi în suspinele și în rugăciunile mele și aș vrea să fiu prezent și cu trupul... Dare degeaba scriu așa dacă tu, urmând regulile filozofiei tale, persiști să conduci lucrurile prin rațiune, adică, fiind, în fapt, rațional nebun și chinuindu-te astfel până la moarte, fără a vedea că această cauză este în totul dincolo de ceea ce poți plănui și realiza tu”.
Din nou, la 13 iulie, el îi scrie fiului său în credință: “Cred că până acum tu trebuie să fi ajuns să ai destulă experiență, ba chiar mai multă decât trebuie, ca să vezi că Belial nu se poate cu nici un chip împăca cu Hristos și că nu există nici o speranță de a ajunge la un acord cu privire la doctrină în urma unui consiliu... În ceea ce mă privește, eu sigur nici nu voi ceda, nici nu voi admite să fiu restaurat, nici cât un fir de păr. Mai curând aș suferi tot ce poate fi mai rău. Cu cât adversarii tăi cer mai mult, cua atât să cedezi mai puțin. Dumnezeu nu ne va ajuta până ce nu von ajunge să fim părăsiți de toți. Dacă nu l-ai fi ispitit pe Dumnezeu, atunci m-ai fi văzut demult alături de tine”.
În data de 21 îi scria lui Justus Jonas: “Sunt încântat că, prin experiență, Philip începe să descopere caracterul lui Campeggio și al italienilor. Filozofia lui nu crede nimic altceva decât ce vine din experiență. Eu, în ceea ce mă privește, nu mă voi încrede câtuși de puțin nici în confesorul Împăratului, nici în vreun alt italian pentru că prietenul meu Cajetan ținea atât de mult la mine că era gata să verse sânge pentru mine, și anume propriul meu sânge. Un italian când este bun este cel mai bun dintre oameni, dar un asemenea fenomen este la fel de rar ca o lebădă neagră... Aș putea dori să fiu victima acestui consiliu, după cum Huss a fost victima celui de la Constanz, care a fost ultimul triumf papal”.
Din această scrisoare cititorul poate vedea clar că Luther nu a subscris la scrisoarea umilitoare a lui Melanchton. De asemnea, din istorie reiese calr că scrisorile lui Luther au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i întări pe prietenii săi care erau la Augsburg în acea perioadă critică. Deși au intrat în acțiune toate resursele diplomației papale, papistașii nu s-au putut lăuda nici măcar cu un singur apostat. Electorul a fost în mod special abordat de Împărat, care credea că, dacă acela cădea, mărturisirea urma să cadă odată cu el. Dar Domnul a făcut ca slujitorul său să triumfe. “Trebuie să renunț fie la Dumnezeu, fie la lume,” a spus Johann. “Ei, bine, alegerea mea nu este șovăielnică. Mă arunc în brațele lui Hristos și să facă El cu mine ce I se va părea bun... Doresc să-L mărturisesc pe Mântuitorul meu”. Ce nobilă hotărâre! Ce invincibil este războinicul luminii împotriva puterilor întunericuliui! Nici o armă a temperamentului carnal nu i-a putut învinge armele spirituale mânuite prin credință. În aceasta Electorul și prietenii săi au fost victorioși. De-ar fi dat Domnul ca ei să fi rămas continuu la acel nivel moral! Dar, vai! din ziua în care au părăsit arena conflictului din lume, totul a fost doar înfrângere și decădere. Vom vedea pe parcurs contrastul puternic dintre cele două categorii de arme.