În versetele de la sfârşitul capitolului nostru pare că Moise îşi ia un avânt tot mai mare vrând să arate imboldurile la ascultare şi să se apropie mai mult de inima poporului. El zice: „Iată, ale Domnului, Dumnezeului tău, sunt cerurile cerurilor, pământul şi tot ce cuprinde el. Şi numai de părinţii tăi s-a alipit Domnul ca să-i iubească; şi, după ei, pe sămânţa lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi. Şi numai de părinţii tăi S-a alipit Domnul ca să-i iubească, şi după ei, pe sămânţa lor, pe voi v-a ales El dintre toate popoarele, cum vedeţi azi”(versetele 14-15). Ce cinste minunată să fim Iubiţi şi aleşi de Acela, care stăpâneşte cerul şi pământul! Ce cinste să fii chemat să-I slujeşti şi să-L asculţi, să fii al Lui în chip deosebit şi poporul ales de El, despărţit de toate neamurile pământului, ca slujitor al lui Dumnezeu şi ca martor al Lui! Hotărât că nimic din lume n-ar putea fi mal înalt şi mal bun. Ce poate fi mal minunat? De bună seamă că cinstea noastră e mai mare, întrucât noi cunoaştem pe Dumnezeu mai adânc şi mai bine, decât l-a cunoscut odinioară poporul Israel. Noi îl cunoaştem ca Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Duhul Sfânt locuieşte în noi şi prin El este turnată în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu. Tot El ne îndeamnă să strigăm: „Ava, adică Tată!” Toate acestea întrec cu mult ce a cunoscut vreodată poporul pământesc al lui Dumnezeu, şi fiindcă cinstea noastră e mai mare, şi dreptul lui Dumnezeu asupra ascultării noastre e mai mare. De aceia ar trebui ca orice chemare îndreptată spre inima lui Israel şi orice îndemn către el, să ne atingă cu o putere îndoită. Noi ne găsim în cea mai înaltă stare, în care s-a găsit vreodată o făptură. Nici sămânţa lui Avraam pe pământ şi nici îngerii din cer nu pot spune şi nu pot cunoaşte, ce cunoaştem noi. Suntem una şi uniţi pe veci cu Fiul lui Dumnezeu Cel înviat şi proslăvit. Avem dreptul să spunem cu apostolul Ioan: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4:17).