Deuteronom 1:1 (C. H. Mackintosh)

Scriitorul se străduieşte să ne dea întocmai starea locului unde au fost spuse poporului Israel cuvintele acestei cărţi. Israel încă nu trecuse apa Iordanului. El ajunsese pe malul răsăritean al apei, faţă în faţă cu Marea Roşie, unde Dumnezeu îşi desfăşurase, cu aproape 40 de ani în urmă, în chip atât de minunat, marea Sa putere. Locul este zugrăvit foarte amănunţit, şi aceasta ne arată cât de mult se îngrijea Dumnezeu de tot ce privea pe poporul Său. El lua parte la toate mişcările şi drumurile poporului. Chiar locurile de popas le ţinea minte cu credincioşie. Nu era nici o împrejurare, oricât de mică, în legătura cu poporul Său, care să-i fi scăpat din vedere. Ochiul Lui veghea necurmat asupra acestei adunări, în întregimea ei, şi asupra fiecărui mădular din ea. El veghea zi şi noapte. Orice parte a călătoriei lor era de-a dreptul sub călăuzirea Lui. Nu era nimic prea mic pentru grija Sa şi nimic prea mare pentru puterea Sa.

Aşa a fost pe vremuri cu Israel în pustie, şi tot aşa e şi astăzi cu Biserica, fie că o privim în întregime sau că ne gândim la mădularele ei. Braţele Sale părinteşti ne cuprind şi ne sprijinesc zi şi noapte. „El nu-şi întoarce privirea de la cel neprihănit”, „El număra perii capului nostru” şi se îngrijeşte cu o bunătate nemărginită de tot ce ne priveşte. El la asupra Sa toate nevoile şi toate grijile noastre. El doreşte ca noi să ne aruncăm grijile asupra Lui şi să dobândim încredinţarea scumpă, că El poartă grijă de noi. El ne pofteşte să lăsăm orice povară asupra Lui, oricât de mare sau oricât de mică ar fi ea.

Toate aceste lucruri sunt minunate şi pline de o mângâiere adânca. Ele ne dau curaj şi linişte în orice împrejurare din viaţă. Întrebarea însă este: sunt inimile noastre stăpânite de credinţă în acest adevăr scump? Credem noi cu adevărat, că El e Ziditorul atotputernic, acela care ţine totul. El, care ţine stâlpii lumii, îngrijeşte de noi în timpul călătoriei prin viaţa aceasta? Credem noi cu adevărat, că Acela care „are cerul şi pământul” este Tatăl nostru, şi că a luat asupra Sa toate nevoile noastre, de la cea mai mică până la cea mai mare? El, care n-a cruţat pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da odată cu El tot ce ne-a promis? Stă toată fiinţa noastră sub înrâurirea puterii acestor cuvinte minunate ale apostolului? Adesea noi vorbim despre ele, le mărturisim, le primim, şi în acelaşi timp dovedim, din viaţa noastră de toate zilele, cât de slab le împlinim. Dacă am crede cu adevărat că Dumnezeu a luat asupra Sa grija pentru nevoile noastre, dacă ne-am găsi toate izvoarele noastre în El, cum ar mai fi atunci cu putinţă să ne îndreptăm privirile spre săracele izvoare omeneşti, care seacă atât de curând şi aduc inimilor numai dezamăgiri? Ar fi cu neputinţă. Dar una este a cunoaşte învăţătura vieţii de credinţă şi alta a trăi cu adevărat această viaţă. Ne amăgim mereu şi ne închipuim că trăim prin credinţă, în timp ce, de fapt, ne sprijinim doar pe un reazem omenesc care, mai curând sau mai târziu, trebuie să cadă.

Cititorule, nu este aşa? Nu suntem noi mereu porniţi să părăsim Izvorul Apelor Vii şi să ne săpam puţuri care nu ţin apă? Şi totuşi, spunem că trăim prin credinţă. Zicem că ne uităm numai la Dumnezeu, ca El să ne dăruiască ce avem nevoie, când, de fapt, ne uităm la vreo făptură şi aşteptăm ceva de la ea. Să ne mai mirăm că suntem amăgiţi? Cum s-ar putea altfel? Dumnezeul nostru vrea să ne facă să atârnăm de El şi de nimic altceva. El ne-a arătat cum priveşte El încrederea în ajutorul omenesc. la de pildă următoarele cuvinte din proorocul Ieremia: „Blestemai să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul. Căci este ca un nenorocit în pustie şi nu vede venind fericirea, locuieşte în locurile arse ale pustiei, într-un pământ sărat şi fără locuitori!” Dar ascultă de altă parte: „Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei nu se teme şi nu încetează sa aducă roadă” (Ieremia 17. 5 8).

Şi, fiindcă vorbim de viaţa credinţei, să înţelegem ce este, şi să căutăm s-o trăim. Câteodată auzim vorbindu-se despre ea fără pricepere. Nu rareori se zice că trăim o viaţă de credinţă, dacă ne încredem în Dumnezeu că o să ne dea hrană şi îmbrăcăminte. Unii, care se întâmplă să nu aibă nici un izvor văzut pentru acoperirea nevoilor lor, nici un venit anumit, nici o avere de vreun fel, sunt socotiţi că „trăiesc prin credinţă”, ca şi cum a trăii prin credinţă se mărgineşte numai la lucruri vremelnice.

Dar nu e adevărat. Ce adică, un creştin, care are un venit regulat de vreun fel, care munceşte şi îşi câştigă viaţa, în chip cinstit, să fie lipsit de cinstea de a trăii prin credinţă? Ce adică, viaţa credinţei nu trece de hrană şi îmbrăcăminte? Nu de loc?

Atunci ce înseamnă a trăi prin credinţă? Cuvintele „Cel neprihănit va trăi prin credinţă”, le întâlnim mai întâi în Habacuc 2. Ele sunt pomenite de apostol în Romani 1, unde pune temelia Creştinismului. Apoi le pomeneşte iar, în Galateni 3, unde cheamă adunările din Galatia înapoi la temeliile trainice pe care, în nebunia lor, erau pe cale să le părăsească. La urmă, le pomeneşte iarăşi, în cap. 10 al epistolei către Evrei, unde înştiinţează pe fraţii săi de primejdia de a pierde încrederea şi a părăsi alegerea. De aici se vede înţelesul acestor cuvinte. Dar cui se potrivesc ele? Numai la câţiva slujitori ai Domnului, ici şi colo, care n-au un venit anumit? Deloc! Ci la fiecare copil al lui Dumnezeu. La oricine e „neprihănit”. De ce li se mărgineşte înţelesul, tocmai la ceea ce nu este aşa de însemnat: la mâncare şi îmbrăcăminte? Credinţa este temelia vieţii dumnezeieşti, de la început până la sfârşit. Prin credinţă suntem iertaţi, prin credinţă trăim, prin credinţă stăm înaintea lui Dumnezeu, şi prin credinţă umblăm. De la începutul şi până la sfârşitul vieţii creştine, totul vine prin credinţă. Deci, este o greşeală să se întrebuinţeze aceste cuvinte numai la cei ce n-au un venit anumit, şi să privim aceasta ca ceva de mirat. Şi, cel ce are un venit, precum cel ce n-are, tot prin credinţă trăiesc, căci totul vine de la Dumnezeu prin credinţă, pentru creştin. Cititorul să la seama. Fiecare dintre noi să poată zice: „Viaţa pe care o trăiesc în trup, o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine”. Fiecare trebuie să poată spune astfel. Să avem o credinţa mare. Domnului îi place o credinţa îndrăzneaţă.

În Evanghelii vedem că nimic nu înveselea inima lui Cristos ca o credinţă îndrăzneaţă, care-l înţelegea şi cerea mult de la El. Uitaţi-vă, de pilda, la femeia siro-feniciană din Marcu 7, şi a sutaşul din Luca 7. E adevărat că El întâlnea şi o credinţă slabă. Putea răspunde cu „Vreau” şi la „Dacă vrei” al omului. Dar inima Lui se desfăta când putea spune: „O, femeie, mare îţi este credinţa, facăţi-se după cum voieşti”, sau: „N-am găsit o credinţă aşa de mare nici în Israel”. Domnul este acelaşi şi azi ca şi atunci când era pe pământ printre oameni. Lui îi place să ne încredem în El.

Niciodată nu putem merge prea departe cu încrederea în dragostea inimii Lui sau în tăria mâinii Lui. Nimic nu-i prea mic sau prea mare pentru El. El are toată puterea în cer şi pe pământ. El este Capul Bisericii, mai presus de toate. El ţine lumea întreagă. El ţine totul cu Cuvântul puterii Lui. Prin El au fost făcute toate şi tot prin El stăm în picioare. Ce iubire!

Şi, apoi, câtă odihna, câtă mângâiere şi câtă bucurie avem când ştim, şi ne gândim, că Făcătorul lumii, Acela care o ţine, ne iubeşte din veşnicie sufletele, ne iubeşte în totalitate. Ochiul Lui veghează necurmat asupra noastră, inima Lui e totdeauna îndreptată spre noi şi El a luat asupra Sa grija pentru nevoile noastre, trupeşti şi duhovniceşti! Totul e plătit pentru noi în Cristos. La El este, ca să zicem aşa, cămara de lucruri scumpe a cerului şi magazia lui Dumnezeu pentru noi.

Pentru ce, dar, ne îndreptăm cu cererile şi nevoile noastre spre un om slab şi muritor? De ce nu mergem de-a dreptul la Isus? Avem nevoie de mângâiere? Cine ar putea simţi împreună cu noi precum milostivul nostru Mare Preot, care ne cunoaşte toate slăbiciunile? Avem nevoie de ajutor în vreun fel oarecare? Cine ne-ar putea ajuta ca Prietenul nostru Atotputernic, care are bogăţii nemăsurate? Avem nevoie de sfat sau călăuză? Cine ni le-ar putea da ca Preaînaltul nostru Domn, care este însăşi înţelepciunea lui Dumnezeu, şi care a fost făcut de Dumnezeu înţelepciune pentru noi? Să nu-i rănim, dar, inima Lui iubitoare, şi să nu-i necinstim slăvitul Nume întorcându-ne faţă de la El! Să veghem cu gelozie împotriva pornirii înnăscute, care ne îndeamnă să ne încredem în făptură şi sa ne bizuim pe nădejdi pământeşti! Să rămânem cât se poate de aproape de izvor! Atunci nu ne vom plânge de „lipsă de apă”. Într-un cuvânt, să căutăm să trăim prin credinţă şi să slăvim astfel pe Dumnezeu în faţa oamenilor.