versetul 2 al capitolului nostru cuprinde un amănunt vrednic de luat în seamă. „De la Horeb până la Cades Barnea, pe drumul care duce la muntele Seir, este o depărtare de unsprezece zile” – Unsprezece zile! Şi totuşi, copiilor lui Israel le-a trebuit patruzeci de ani! De ce? Ah! nu trebuie să zăbovim mult în căutarea unui răspuns. Toate acestea se aseamănă prea bine cu noi. Cât de încet înaintăm! Câte cotituri şi întortocheri mai are şi drumul nostru! De câte ori nu trebuie să ne întoarcem şi s-o luăm iar de la capăt! Suntem nişte călători leneşi, pentru că suntem şcolari leneşi. Poate că ne mirăm cum de a fost cu putinţă ca Israeliţii să aibă nevoie de 40 de ani pentru un drum de unsprezece zile. Dar mai bine ne-am mira de noi înşine, căci şi noi ne oprim, ca şi ei, prin necredinţa noastră şi prin lenea inimilor noastre. Dar noi suntem cu atât mai vinovaţi, cu cât avem mult mai mult decât ei.

Mulţi dintre noi trebuie să se ruşineze când se gândesc la câtă vreme le trebuie să înveţe ce le spune Dumnezeu. Următoarele cuvinte ale apostolului se potrivesc prea bine cu starea noastră: „În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă de cineva să vă înveţe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare” (Evrei 5, 12, 13). Dumnezeul nostru este un învăţător credincios şi înţelept, milos şi răbdător. El nu ne îngăduie să ne facem lecţiile în fugă. Noi credem, deseori, că am învăţat o lecţie bine şi încercăm să trecem la alta însă, înţeleptul nostru învăţător ştie mai bine, şi vede că este nevoie de arătură mai adâncă. El nu vrea să facă din noi doar creştini cu capul. El ne deprinde, dacă e nevoie, ani de zile cu scara muzicii, până suntem în stare sa cântăm bine.

Fără îndoială că e umilitor pentru noi să fim atât de leneşi la învăţătură însă, în acelaşi timp, facem cea mai minunată cunoştinţa cu îndurarea Dumnezeului nostru, care îşi dă atâta osteneală cu noi, ca să ne întărească şi să ne facă neşovăitori. Trebuie să-i mulţumim pentru felul cum ne îndrumă, pentru răbdarea minunata cu care începe cu noi iarăşi, şi iarăşi aceiaşi lecţie, până ce ne-am întipărit-o bine (Călătoria copiilor lui Israel de la Horeb până la Cades Barnea este o zugrăvire a istoriei multor suflete în drumul spre pace. Mulţi copii iubiţi ai lui Dumnezeu se zbat, ani de zile, în îndoială şi teamă, fără să cunoască binecuvântarea slobozeniei, cu care a slobozit Hristos pe ai Săi. Oricine se îngrijeşte cu adevărat de suflete se întristează adânc, când vede starea rea şi bolnăvicioasă, în care stau unii credincioşi, toată viaţa lor. Unii, iau drept semn bun, un semn de smerenie adevărată, dacă stau totdeauna în îndoială. O încredinţare tare e socotită ca mândrie. Sufletele care nu cunosc evanghelia stau sub lege, în loc să stea sub har. Ele sunt ţinute în depărtare, în loc să fie îndrumate să se apropie).