G. Pedeapsa pentru profeţii falşi şi pentru idolatri (cap. 13)
Persoanele individuale sau grupurile care ar ispiti oamenii lui Dumnezeu să practice idolatria trebuiau omorâţi cu pietre, fie că era vorba de un profet (v. 1-5), fie de o rudă apropiată (v. 6-11), fie de o comunitate de oameni (v. 12-18). Li s-a interzis să urmeze un profet care încuraja poporul să comită idolatrie, chiar dacă vreun miracol prezis de acesta s-ar fi împlinit. O atare persoană era un profet fals şi trebuia dat la moarte. Chiar dacă o rudă apropiată îşi ademenea familia să practice idolatria, şi această rudă trebuia ucisă.
Oamenii corupţi din versetul 13 erau „oameni de nimic" sau „fii ai netrebniciei" (ebr. belîyaa'al). Orice bandă de atari indivizi, care îi duceau pe oamenii cetăţii în rătăcire, îndepărtându-i de Dumnezeu şi convingându-i să practice închinarea la idoli, trebuiau ucişi, împreună cu locuitorii acelei cetăţi iar cetatea trebuia arsă.
Unei cetăţi israelite idolatre trebuia să i se aplice acelaşi tratament care se aplica cetăţilor canaanite: distrugerea cu desăvârşire a acesteia. Dumnezeu nu este părtinitor; El se poartă cu asprime faţă de orice păcat, chiar faţă de cel ivit în sânul poporului pe care Şi l-a ales. Dar există totuşi o diferenţă. Motivaţia este alta. În cazul unei cetăţi israelite judecarea ei s-ar face din considerente de disciplină părintească, scopul urmărit fiind însăşi îndreptarea naţiunii.