În partea de la urmă a capitolului nostru (versetele 12-18) găsim o învăţătură însemnată, care se întemeiază în acelaşi timp pe un adevăr scump, anume pe unitatea naţională a lui Israel. E vorba aici de o abatere mare în unul din oraşele lui Israel. Foarte uşor ar fi putut pune întrebarea: Sunt oare toate oraşele lui Israel părtaşe la păcat? (Fără îndoială că trebuie să ne gândim că abaterea, de care vorbim, era foarte mare, deoarece urmărea încercarea de a depărta poporul de Dumnezeul cel viu şi adevărat. Faptul acesta atingea temelia fiinţei naţionale a lui Israel. Aceasta nu era numai ceva local, ci naţional.) De bună-seamă că toate erau părtaşe, întrucât poporul alcătuia o unitate deplina.
Oraşele şi seminţiile nu erau neatârnate unele de altele, ci legate prin legătura sfântă a unităţii naţionale, o unitate, al cărei sâmbure se găsea în locul, unde se arăta Dumnezeu. Cele douăsprezece pâini de pe masa de aur din cortul mărturiei erau icoana vie a acestei unităţi nedespărţite şi orice israelit adevărat o recunoştea şi se bucure de ea. Cele 12 pietre din vadul Iordanului, cele douăsprezece pietre de pe malul aceleiaşi ape şi cele douăsprezece pietre adunate de Ilie pe muntele Calmei propovăduiesc acelaşi adevăr mare, anume că cele douăsprezece seminţii erau legate între ele în chip nedespărţit. Cucernicul împărat Ezechia le-a recunoscut de asemenea, când a poruncit să se aducă jertfa de ardere de tot şi jertfa de ispăşire pentru întreg Israelul (2 Cronici 29:24). Afară de aceasta mai găsim, că Iosia, împăratul temător de Dumnezeu şi-a întins lucrarea de îndreptare peste toate timpurile copiilor lui Israel (2 Cronici 34:33). Pavel întăreşte acelaşi adevăr în faţa împăratului Agripa, când spune: „A cărei împlinire o aşteaptă cele douăsprezece seminţii ale noastre, care slujesc lui Dumnezeu zi şi noapte” (Fapte 26:7). El se mai restrânge din capitolul 7 al Apocalipsei, unde găsim cele douăsprezece seminţii pecetluite şi puse de o parte pentru binecuvântarea şi slava veşnică, şi anume în legătură cu o mulţime fără număr dintre neamuri. La urmă vedem în Apocalipsa 21, numele celor douăsprezece seminţii scrise pe porţile noului Ierusalim, ale locului ceresc şi central al slavei lui Dumnezeu şi a Mielului.
Aşa dar avem un şir necurmat de dovezi pentru adevărul unităţii nedespărţite a celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, începând cu masa de aur din cortul mărturiei şi încheind cu cetatea de aur, care se coboară din cer, de la Dumnezeu.
Dacă ni s-ar pune întrebarea: Unde se poate vedea această unitate? sau: Cum au putut-o cunoaşte oameni ca Ilie, Ezechia, Iosia şi Pavel? Răspundem: au văzut-o prin credinţă. Ei au privit în cortul mărturiei, şi au văzut acolo cele douăsprezece pâini, care închipuiau cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi în acelaşi timp unitatea lor nedespărţite. Nimic nu putea fi mai frumos. Adevărul lui Dumnezeu trebuie să ţină în veci. Unitatea lui Israel a fost văzută în trecut şi va fi văzută în viitor şi chiar dacă acuma ochiul omenesc n-o vede, după cum nu vede nici unitatea mai înaltă a Bisericii, totuşi credinţa ţine la ea cu tărie şi o mărturiseşte.
Să vedem puţin şi înfăptuirea practică a adevărului cuprins în această parte a capitolului nostru. Să zicem că într-un oraş de la miazănoapte din ţara lui Israel ar fi ajuns vestea, că într-un oraş de la miazăzi se învaţă un lucru greşit, care are ca ţintă despărţirea de Dumnezeu a locuitorilor acelui oraş. Ce avea sa facă atunci întâiul oraş? Porunca spunea limpede: „să faci cercetări, să cauţi şi să întrebi cu dea măruntul”.
Dar n-ar fi putut oare să spună câţiva cetăţeni: Ce treaba avem noi cei de la miazănoapte cu rătăcirile care se învaţă la miazăzi? Nu-i oare fiecare oraş răspunzător pentru păstrarea adevărului înlăuntrul zidurilor sale? Noi n-avem în mijlocul nostru astfel de învăţături rătăcite. Cum putem noi cerceta toate rătăcirile, care se ivesc în ţară? Lucrul acesta ne-ar cere atâta timp, încât nu ne-am mai putea îngriji de ogoarele, viile şi turmele noastre. Noi osândim învăţătura rătăcită şi vom închide porţile noastre în faţa oricui ar veni să ne-o aducă, dar nu ne simţim datori sa mergem mai departe.
Dar ce ar fi răspuns un israelit credincios la toate aceste lucruri, care par minţii omeneşti atât de drepte şi bune? Răspunsul lui ar fi spus în chip neîndoielnic, că, dacă lucrează astfel, se tăgăduieşte unitatea lui Israel. Dacă fiecare oraş şi fiecare seminţie ar fi vrut sa fie neatârnată, atunci şi marele preot ar fi trebuit să ia dinaintea Domnului cele 12 pâini, căci ele n-ar mai fi înfăţişat unitatea lui Israel. Apoi porunca era lămurită: „Să cercetezi, să cauţi şi să întrebi cu de-amănuntul”. Dar Israel era unul. O nelegiuire petrecută în Dan trebuia să atingă numaidecât şi pe locuitorii din Beerşeba. Oricine-şi încrucişa nepăsător mâinile, se făcea una cu cel ce făcuse nelegiuirea. Deci atât porunca lui Dumnezeu cât şi faptul că toţi erau una, arătau că trebuie să nu stea nepăsători în faţa răului din Israel.
Dacă toate acestea au fost adevărate cu privire la Israel, nu sunt cu mai puţin adevărate cu privire la Biserica lui Dumnezeu din vremea de faţă. Orice nepăsare în privinţa vreunui lucru care priveşte pe Cristos este o urâciune înaintea lut Dumnezeu. Planul şi hotărârea Lui veşnică este sa preamărească pe Fiul Sau. Orice genunchi trebuie să i se plece şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că El este Domn. El vrea ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl.
Dacă deci Cristos este necinstit, dacă se ivesc şi se răspândesc învăţături care micşorează slava persoanei Lui, lucrarea săvârşită de El şi puterea slujbei Lui, avem datoria sfântă să lepădăm cu toată hotărârea astfel de învăţături. Nepăsarea sau neatârnarea în privinţa lucrurilor care privesc pe Fiul lui Dumnezeu, este trădare în lucrul lui Dumnezeu. Dacă nu suntem nepăsători când e vorba de numele, fiinţa sau de averea noastră, n-ar trebui să fim nici atunci când e vorba de slava, cinstea, numele şi lucrul Aceluia, căruia îi datorăm fotul acum şi în veci, care S-a dezbrăcat de slava Sa, a venit pe acest pământ în această lume rea şi a murit o moarte ruşinoasă pe cruce ca să ne scape de focul veşnic al iadului. Strâns legat cu slava Capului bisericii este şi adevărul despre unitatea trupului. Dacă Israel a fost unul, cu atât mai mult e unul trupul lui Hristos! Şi dacă în Israel era greşită orice neatârnare şi nepăsare, cu atât mai mult se poate spune acest lucru în Biserica lui Dumnezeu. După cum nu se poate spune că mâna e neatârnată de picior sau ochiul de ureche, tot aşa nu se poate zice că mădularele trupului lui Cristos sunt neatârnate între ele”. „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt mai multe, sunt un trup – tot aşa este şi Cristos. Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mal multe. Dacă piciorul ar zice: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup”, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Fapt este că sunt mai multe mădulare, dar un singur trup. Ochiul nu poate zice mâinii: „N-am trebuinţă de tine” nici capul nu poate zice picioarelor: „N-am trebuinţă de voi”. Ba mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt de neapărată trebuinţă. Şi părţile trupului, care par vrednice de mai putină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n-au nevoie sa fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup; ci mădularele sa îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă sufere un mădular, toate mădularele sufăr împreuna cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el. Voi sunteţi trupul lui Cristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui” (1 Corinteni 12:12-27).
Adevărul arătat atât de limpede şi stăruitor în acest capitol şi care spune, că credinciosul este un mădular al trupului lui Cristos, nu cuprinde numai cele mai înalte binecuvântări ale creştinului, ci ne arată şi cea mai înaltă răspundere a lui. Creştinul nu se poate socoti ca o persoană independentă, care n-are nici o legătură cu alţii, ci este legat în chip viu cu toţi copiii lui Dumnezeu, cu toţi credincioşii adevăraţi, cu toate mădularele de pe pământ ale trapului lui Cristos.
„Noi toţi, în adevăr, am primit botezul unui singur Duh, ca sa alcătuim un singur trup”. Biserica lui Dumnezeu nu este o tovărăşie sau o frăţie de mai mulţi la un loc. Ea este un trup legat prin Duhul Sfânt cu Capul său din cer şi ale cărui mădulare de pe pământ sunt legate între ele în chip nedezlipit. Urmarea firească a acestui fapt este că starea şi viaţa oricărui mădular atinge pe toate celelalte. „Dacă suferă un mădular, toate mădularele sufăr împreună cu el”. Dacă piciorul nu stă bine, mâna simte. Cum anume? Cu ajutorul capului. Tot aşa e şi în Biserica lui Dumnezeu. Dacă un mădular nu sta bine, simt şi celelalte mădulare cu ajutorul Capului, cu care sunt legate toate în chip viu prin Duhul Sfânt.
Multora le vine greu să înţeleagă acest adevăr, dar el este descoperit limpede în Cuvânt. El este o descoperire dumnezeiască. Nici o minte omenească n-ar fi putut născoci vreodată un astfel de gând, dar Dumnezeu îl descoperă şi credinţa îl crede şi trăieşte în puterea lui binecuvântată.
Dar cum se poate ca starea cea rea a unuia să înrâurească asupra altora, care nu ştiu nimic de ea? Răspunsul este: „Când suferă un mădular, toate mădularele sufăr împreuna cu el”, nu numai mădularele unei adunări dintr-un loc care cunosc mai bine şi mai de aproape persoana aceia şi care au legături cu ea, ci toate mădularele trupului, oriunde s-ar găsi. Aşa am văzut la Israel (deşi acolo era vorba numai de o unitate naţională) că un rău întâmplat în unul din oraşele lor, îi privea pe toţi. Deşi mulţi din popor nu ştiau nimic de păcătuirea lui Acan, totuşi Domnul a spus: „Israel a păcătuit” şi tot poporul a suferit o înfrângere ruşinoasă din pricina aceasta.
Mintea omenească găseşte că e greu de înţeles acest adevăr, însă credinţa îl ia şi lucrează potrivit lui. De aceea să n-ascultăm la ce spune mintea, ci să credem ce spune Dumnezeu.
Ce adevăr mare este adevărul despre unitatea Trupului lui Hristos! Ce urmări însemnate are în viaţă! Cât de mult îndeamnă el la sfinţenie în umblare şi viaţă! Ce veghetori ne face asupra noastră înşine, asupra obiceiurilor, căilor şi întregii noastre stări morale, ce cu grijă ne-ar face să nu necinstim Capul cu care suntem uniţi, sau să întristăm pe Duhul prin care suntem uniţi, sau să vătămăm mădularele cu care suntem uniţi!