„Voi sunteţi copiii Domnului, Dumnezeului vostru. Să nu va faceţi crestături şi să nu vă radeţi între ochi pentru un mort. Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, şi Domnul, Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului” (versetele 1, 2).

Versetele de la începutul capitolului nostru ne pun în faţa ochilor temelia tuturor binecuvântărilor şi răspunderilor poporului Israel. S-a arătat de multe ori gândul, şi nu se poate tăgădui adevărul că trebuie să fii întâi într-o stare anumită ca să poţi cunoaşte pornirile care stau în legătură cu ea şi să poţi împlini datoriile ce vin din aceasta. Dacă cineva nu este tată, nici cele mai amănunţite lămuriri nu-l pot face să înţeleagă potrivirile sau simţirile unei inimi părinteşti, îndată însă ce intră singur în această stare, o cunoaşte foarte bine. Aşa e cu orice stare pământească, şi tot aşa e şi cu lucrurile dumnezeieşti. Nu putem înţelege pornirile sau datoriile unui copil al lui Dumnezeu, dacă nu suntem în această stare, şi nu putem împlini datoriile creştine, dacă n-am ajuns încă să fim creştini deşi, chiar în aceasta stare, avem nevoie pentru împlinirea datoriei de neîncetata putere a Duhului Sfânt.

Dumnezeu are, deci, dreptul să dea copiilor Săi îndrumări pentru felul lor de purtare, iar aceştia au cinstea şi răspunderea să înfăptuiască pretutindeni acest har al Lui. „Voi sunteţi copiii Domnului, Dumnezeului vostru. Să nu vă faceţi crestături”. Israel era al lui Dumnezeu, nu mai era neatârnat, şi de aceea n-avea voie nici un mădular al adunării să se radă între ochi pentru un mort sau să-şi cresteze faţa. Neamurile sărace şi neştiutoare dimprejur chiar dacă făceau acest lucru, nu cunoşteau însă pe Dumnezeu şi n-aveau nici o legătură cu El. Însă Israel se găsea pe tărâmul ridicat şi sfânt al unei legături apropiate cu Dumnezeu, şi acest fapt trebuia să se vadă din toate obiceiurile lor. N-aveau să se ferească de ceva, să nu facă ceva, ca să fie copii ai lui Dumnezeu. Asta ar fi însemnat s-o ia de la coadă. Ci fiindcă erau copii ai lui Dumnezeu, trebuiau să se poarte ca atare. „Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”. Dumnezeu nu spune: „Tu trebuie să ajungi un popor sfânt”. Ar fi fost cu neputinţă ca ei singuri să ajungă un popor al lui Dumnezeu. Toate silinţele lor în această privinţă ar fi fost zadarnice. Însă Dumnezeu, în harul Său nemărginit şi din pricina legământului Său cu părinţii lor, făcuse din ei poporul Său dintre toate neamurile pământului. Acesta era ţara de nezguduit pe care se afla Israel. Toate umbletele şi obiceiurile lor, toate căile şi lucrările lor, hrana şi îmbrăcămintea, totul trebuia aşezat pe această temelie mare, anime pe faptul, că erau ai lui Dumnezeu, aleşi de El, fapt care era cu totul în afară de ei ca şi naşterea lor firească.

Să socotim că unul din cele mai înalte haruri ale noastre faptul, că Dumnezeu este atât de aproape de noi şi se îngrijeşte astfel de toate obiceiurile şi căile noastre. Fireşte că gândul la apropierea sfântă a lui Dumnezeu e de nesuferit pentru un om, care nu-L cunoaşte şi care n-are nici o legătură cu El. Dar pentru un credincios adevărat, pentru oricine iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, e scump gândul, că El e aproape de noi, că ia parte la cele mai mici mărunţişuri ale vieţii noastre zilnice, că ştie tot ce mâncăm, cu ce ne îmbrăcăm, ne vede ziua şi noaptea, când stăm de veghe şi când dormim, când suntem acasă sau în călătorie şi grija Lui pentru noi întrece cu mult grija unei mame iubitoare. Cât de mult s-ar schimba viaţa noastră, dacă am simţi mai mult aceste lucruri. Toate astea sunt minunate. Ce har mare să ştim că Domnul nostru iubitor veghează asupra cărării noastre ziua şi asupra patului nostru noaptea; că ochiul Lui se odihneşte peste noi când ne îmbrăcăm dimineaţa, când ne aşezăm la masă să mâncăm, când ne ducem la lucru, când ne vedem de treburi şi toate legăturile noastre de dimineaţa până seara! De ar avea fiecare copil al lui Dumnezeu de pe faţa pământului simţământul acesta.