Deuteronom 1:6-11 (C. H. Mackintosh)

Ajungem acuma chiar la cuvintele lui Moise: „Domnul Dumnezeul nostru ne-a vorbit la Horeb zicând: aţi locuit destulă vreme în muntele acesta. Întoarceţi-vă şi plecaţi; duceţi-vă la muntele Amoriţilor şi în toate împrejurimile, în câmpie, pe munte, în vale, în partea de miază-zi, pe ţărmul mării, în ţara Cananiţilor şi în Liban, până la râul cel mare, râul Eufrat” (versetul 6 şi 7).

În Deuteronom vom găsi că Domnul stă în legătură mai de aproape cu norodul, decât în cărţile dinainte. În locul de mai sus, de pildă, nu se pomeneşte nici de mişcarea norului şi nici de sunetul trâmbiţelor. „Domnul Dumnezeul nostru ne-a vorbit”. Din Numeri ştim că mişcările taberei erau călăuzite de nor şi norodul afla despre deplasări prin sunetul trâmbiţelor. Aici însă lipsesc amândouă. Vorbele sunt mult mai directe. „Domnul, Dumnezeul nostru ne-a vorbit la Horeb zicând: „Aţi locuit destulă vreme în muntele acesta”.

Ce frumos! Parcă suntem în vremurile patriarhilor, când Domnul vorbea cu ei, cum vorbeşte un om cu prietenul său. Dumnezeu nu spusese gândurile Sale lui Avraam, Isaac şi Iacov prin sunet de trâmbiţă sau mişcare de nor. El era atât de aproape de ei încât nu mai era nevoie de vreo lucrare mijlocitoare. El venea la ei, şedea cu ei şi primea găzduirea lor, ca un prieten personal. Şi tocmai acesta dă istorisirilor din Geneza farmecul lor deosebit. În Exod, Levitic şi Numeri găsim cu totul altceva. Acolo ni se înşiră o mulţime de icoane prea-închipuitoare şi umbre, obiceiuri şi rânduieli, date norodului pentru timpul acela şi a căror însemnătate este desfăşurată în epistola către Evrei. „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta ca drumul în Locul preasfânt nu era încă deschis, câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe, care nu pot duce pe cel ce se închina în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălaturi, până la o vreme de îndreptare.” (Evrei 9:8-10).

Sub acest „sistem”, israeliţii se găseau la o depărtare oarecare de Dumnezeu. Lucrurile nu se mai petreceau ca la patriarhi. Dumnezeu era ca şi ascuns de faţa lor, şi ei erau îndepărtaţi dinaintea Lui. Trăsăturile de căpetenie ale sistemului Levitic erau, în ce priveşte norodul, robia, întunerecul şi depărtarea. Pe de altă parte, însă, umbrele acestui sistem arătau spre singura jertfa mare, care este temelia tuturor planurilor şi gândurilor minunate ele lui Dumnezeu, şi cu ajutorul căreia El poate avea pe vecie un norod în apropierea Sa, fără să atingă dreptatea Lui desăvârşită şi potrivit cu toată iubirea inimii Sale, spre slava Sa.

Cum am mai spus, nu întâlnim în Deuteronom decât puţine slujbe şi jertfe. Domnul se arată mai mult în legătură de-a dreptul cu poporul Său şi chiar preoţii ni se arată foarte rar în slujba lor. Când sunt pomeniţi, e vorba mai mult de ceea ce priveşte partea morală, decât cele ceremoniale. Aceasta este o trăsătură de căpetenie a acestei cărţi şi dovedeşte că nu e vorba de o repetare a celor spuse înainte.

„Domnul, Dumnezeul nostru ne-a vorbii la Horeb zicând: Aţi locuit destula vreme în muntele acesta, întoarceţi-vă şi plecaţi; duceţi-vă la muntele Amoriţilor”. Ce cinste rară este pentru un norod să aibă pe Domnul atât de aproape şi să-L vadă atât de interesat de toate mişcările şi treburile lor, mari sau mici! El ştia cât trebuiau ei să stea într-un loc şi încotro aveau se-şi îndrepte paşii pe urmă. Ei nu aveau nevoie să-şi bată capul cu lungimea şi ţinta călătoriei lor, şi nici să fie îngrijoraţi de altceva. Erau sub ochii şi în mâinile Unuia a cărui înţelepciune e de nepătruns, a cărui putere e fără margini, ale cărui izvoare sunt nesecate şi a cărui iubire e nesfârşită. El îşi luase de bună voie însărcinarea să se îngrijească de ei, le cunoştea toate nevoile şi era gata să le acopere potrivit cu iubirea inimii Sale şi cu puterea braţului Său sfânt.

Ce le mai rămânea deci de făcut? Nimic altceva, decât să asculte. Datoria lor înaltă şi sfântă era să se odihnească în iubirea Domnului, a Dumnezeului legământului lor şi sa asculte de poruncile Lui. Aceasta ere taina păcii lor, a fericirii şi siguranţei lor. Nu aveau nevoie şi să facă planuri sau să ia măsuri. Călătoriile lor zilnice erau bine măsurate de Acela care cunoştea orice pas al drumului lor, de la Horeb până la Cades-Barnea şi lor nu le rămânea decât să meargă înainte, atârnând în chip fericit de El. Ce stare fericită şi ce drum minunat! Însă această stare şi acest drum cereau o voinţă zdrobită, o minte ascultătoare şi o inimă supusă. Dacă, după ce le-a spus Domnul: „Ai locuit destula vreme în muntele acesta”, ei s-ar fi gândit să mai rămână puţin acolo, ar fi rămas fără El. Se puteau aştepta ca El să rămână cu ei, să le dea sfatul şi ajutorul Lui numai când umblau pe cărarea ascultării.

Aşa a fost cu Israel în pustie şi tot aşa este şi cu noi. Datoria noastră e să punem toate dorinţele noastre nu numai în mâinile unui Dumnezeu al legământului, ci în mâinile unui Tată iubitor. El ne rânduieşte cărarea şi El hotărăşte marginile locuinţei noastre. El se gândeşte la toate treburile noastre, la odihna şi viaţa noastră şi se îngrijeşte de toate nevoile noastre. „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri cu mulţumiri”. (Filipeni 4). Şi pe urmă? „Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Cristos Isus” (Filipeni 4).

Dar poate că cititorul va spune: „Cum călăuzeşte Dumnezeu pe ai Lui astăzi? Noi nu ne putem aştepta să-i auzim glasul, care să ne spună ce trebuie sa facem! E drept că nu ne mai putem aştepta să vedem ridicându-se un nor, sau să auzim un glas, dar avem ceva mult mai înalt, mai bun şi mai puternic. Suntem călăuziţi în trei feluri, şi anume, prin Cuvânt, prin Duhul Sfânt şi prin pornirile firii dumnezeieşti. Aceste trei se potrivesc totdeauna. E foarte însemnat să ne aducem totdeauna aminte de aceasta. Trebuie să ne cântărim totdeauna gândurile şi pornirile pe cântarul sfinţeniei şi să le măsurăm cinstit cu măsura Cuvântului lui Dumnezeu. În felul acesta vom fi feriţi de rătăciri şi înşelări de sine. O lucrare, întemeiată numai pe închipuiri şi porniri, a avut totdeauna urmările cele mai nenorocite. Simţămintele omeneşti sunt foarte şubrede şi trebuie să le cercetăm totdeauna foarte de aproape, dacă vrem să nu ne abată spre rătăciri grele şi lucrări greşite. Ne putem însă bizui, fără cea mai mică umbră de îndoială, pe Cuvântul lui Dumnezeu, şi vom vedea, fără greş, că un om, călăuzit de Duhul Sfânt şi de pornirile firii dumnezeieşti din el, nu lucrează niciodată împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.

Cineva poate că-şi închipuie că e călăuzit de firea dumnezeiască sau de Duhul ca să facă ceva; dar dacă lucrarea lui nu se potriveşte cu Cuvântul scris, înseamnă că nu era călăuzit de Duhul. E foarte primejdios să se ia cineva doar după imboldurile şi pornirile lui fireşti. Făcând aşa, poate cădea în cursa diavolului şi să vatăme foarte mult lucrul lui Cristos. Simţirile, părerile şi pornirile noastre ne pot duce în rătăcire. Să nu ne încredem niciodată în ele. Dar putem să ne încredem în Scriptură, fără umbră de îndoială.

În privinţa călăuzirii dumnezeieşti mai este un punct, care face să fie cercetat cu tot dinadinsul. De multe ori se aude vorbind despre „degetul Proniei dumnezeieşti” ca ceva de care te-ai putea călăuzi. Dar, la urma urmei, aceasta este tot una cu a spune că trebuie să ne călăuzim şi să hotărâm, în anumite vremuri, să cunoaştem gândurile Lui prin Pronia Lui, şi ne va hotărî astfel drumul, însă trebuie să fim destul de aproape de El, ca să putem înţelege cum se cuvine căile Proniei Lui; altfel vom vedea că ceea ce am luat drept „drum deschis de Pronia cerească”, nu a fost totdeauna în faţa lui Dumnezeu şi judecate în lumina Cuvântului Său, ca şi simţirile dinăuntru, căci altfel ne pot duce la mari rătăciri. Iona poate să fi socotit faptul că a găsit o corabie care pleca spre Tarsis ca o călăuzire minunată a Proniei cereşti. Dacă ar fi fost însă în legătură strânsă cu Dumnezeu, nu ar fi avut nevoie de o corabie. Pe scurt, Cuvântul lui Dumnezeu este singura măsură, singura piatră de încercare pentru tot, pentru împrejurări din afară şi simţiri dinlăuntru, pentru simţăminte, închipuiri şi porniri – toate trebuiesc privite în lumina pătrunzătoare a Cuvântului lui Dumnezeu şi cercetate bine. Aceasta este cărarea adevărată a siguranţei, păcii şi binecuvântării pentru orice copil al lui Dumnezeu.

Poate că se va răspunde la cele spuse, că nu ne putem aştepta să găsim pentru toate mişcările noastre şi pentru miile de fleacuri ale vieţii zilnice câte un verset biblic. Poate ca nu. În Sfânta Scriptură sunt însă date anumite adevăruri de temelie, care, întrebuinţate bine, ne vor călăuzi în chip dumnezeiesc, chiar când nu putem găsi un anumit loc biblic pentru împrejurările noastre. Şi nu numai atâta, dar aveam cea mai deplină încredinţare că Dumnezeu poate şi chiar călăuzeşte pe copiii Săi în toate. „Domnul întăreşte paşii omului”, şi „El călăuzeşte pe cei blânzi spre dreptate şi învaţă pe cei blânzi căile sale”, „Cu ochiul Meu te voi sfătui”. El poate să ne împărtăşească gândurile Sale în privinţa oricărei întreprinderi. Altfel cum am putea sa ne croim drumul? Sa ne lăsăm oare purtaţi încoace şi în colo de valul schimbător al împrejurărilor? Suntem noi lăsaţi pe seama întâmplării oarbe sau a pornirii voinţei noastre?

Laudă şi mulţămire fie aduse lui Dumnezeu, căci El ne poate face în felul Său să ştim cu siguranţă gândurile Lui în privinţa vreunei împrejurări. Fără această siguranţă nu ar trebui să pornim niciodată; „Ce sa fac? Sunt în cea mai mare încurcătură în privinţa drumului pe care trebuie sa păşesc”, spunea odată cineva prietenului sau. Răspunsul înţelept ai celui din urmă a fost: „Nu face nimic”.

Aici însă mai trebuie ţinut seama de un alt lucru foarte însemnat, şi anume, starea lăuntrică a sufletului. Ea stă în cea mai strânsă legătură cu cele de mai înainte. „El călăuzeşte pe cei blânzi pe calea dreptăţii şi învaţă pe cei blânzi căile Sale”. Lucrul acesta nu trebuie să-l uităm niciodată. Dacă suntem smeriţi şi neîncrezători în noi înşine, dacă aşteptăm cu inimă de copil, şi cu gând curat pe Dumnezeul nostru, de bună seamă ce El ne va călăuzi. Nu ar avea nici un rost să cerem sfatul lui Dumnezeu în privinţa unui lucru, asupra căruia am luat o hotărâre, sau asupra căruia voinţa noastră a început să lucreze. Atunci ne amăgim singuri într-un chip foarte primejdios. Istoria lui Iosafat ne dă o pildă potrivită în privinţa aceasta. În Împăraţi 22 citim: „În anul al treilea, Iosafat, împăratul lui Iuda s-a pogorât la împăratul lui Israel”. Aceasta era de la început o greşeală. Împăratul lui Israel a zis slujitorilor săi: „Ştiţi voi că Ramot din Galad este al nostru? Şi noi stăm fără grijă, în loc sa-l luăm înapoi din mâinile împăratului Siriei. Şi a zis lui Iosafat: vrei să vii cu mine să luptăm împotriva Ramotului din Galad?” Iosafat a răspuns împăratului lui Israel: „Eu voi fi cu tine, poporul meu cu poporul tău, caii mei cu ai tăi”, şi după cum citim în 2 Cronici 18:3, „vom merge la luptă împotriva lui cu tine”.

Iosafat luase, deci, o hotărâre, înainte de a se gândi să întrebe pe Dumnezeu. El a spus împăratului lui Israel: „Întreabă acum, te rog, Cuvântul Domnului” Dar ce mai putea folosi acest lucru după ce el se hotărâse pentru un anumit fel de a lucra? Ce prostie să iei întâi o hotărâre şi apoi să mergi să ceri sfat. Iosafat nu mai avea nevoie să ceară sfatul Domnului într-o astfel de împrejurare. Însă starea sufletului său era rea. De aceea, deşi auzise hotărârea lui Dumnezeu din gura trimisului Său, totuşi, şi-a văzut de drum, şi era aproape să-si piardă viaţa.

Acelaşi lucru îl vedem în capitolului 42 din Ieremia. Poporul a cerut sfat de la prooroc cu privire la pogorârea lor în Egipt. Dar ei şi luaseră hotărârea ce să facă. Ce grozav! Daca ar fi fost smeriţi şi blânzi nu ar fi avut nevoie să mai ceară sfat. Dar ei erau plini de mândrie. Când au văzut că spusele Domnului nu se potriveau cu planurile lor, spuneau că „Domnul Dumnezeu nu te-a trimes să ne spui: „Nu vă duceţi în Egipt!” Dacă răspunsul Domnului s-ar fi potrivit cu voia lor, ar fi fost foarte bun; dar, fiindcă nu se potrivea, l-au lepădat. Cuvântul Domnului nu se potriveşte niciodată cu gândurile omului vechi. El îi osândeşte. El stă cu totul împotriva voii lui şi se aşează împotriva planurilor lui. De aceea omul se leapădă de acest Cuvânt. Da, voinţa omenească şi mintea omenească sunt totdeauna împotriva Cuvântului lui Dumnezeu şi creştinul trebuie să le înlăture pe amândouă, dacă vrea să fie călăuzit de Dumnezeu. O voinţă neplecată şi o minte oarba ne pot duce la întuneric şi nenorocire, dacă ascultăm de ele. Iona vroia să meargă la Tarsis în timp ce Domnul îl trimisese la Ninive şi urmarea a fost că s-a găsit „în braţele iadului” şi „iarba mării îi înconjura capul”. Iosafat vroia să meargă spre Namot şi ar fi trebuit să rămână în Ierusalim, iar urmarea a fost că s-a văzut înconjurat de paloşele Sirienilor.

Aşa se întâmplă totdeauna. Calea voii noastre nu poate duce decât la întuneric şi nenorocire. Calea ascultării însă este o cale a păcii, a luminii şi a binecuvântării, totdeauna luminată de razele îndurării dumnezeieşti. Se poate ca aceasta cale să pară ochiului omenesc îngustă, aspră şi singuratică, dar sufletul ascultător află că ea este o cale a vieţii, a păcii şi a siguranţei. „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei”. Cu adevărat, o cărare binecuvântată. Să dea Domnul ca atât scriitorul cât şi cititorul acestor rânduri să se afle totdeauna pe ea, cu un pas hotărât.

Înainte de a părăsi acest adevăr însemnat al călăuzirii dumnezeieşti şi al ascultării omeneşti, aş mai atrage luarea aminte a cititorului asupra unui loc foarte frumos din Luca 11. El este plin de cele mai scumpe învăţături: „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină, dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. la seama dar, ca lumina care este în tine, să nu fie întuneric”. Aşa că dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare. (versetul 34-36).

Cuvintele acestea au o tărie şi o frumuseţe neîntrecută. Întâi vedem că ne trebuie: „un ochi sănătos” ca să ne putem bucura de călăuzirea lui Dumnezeu. E vorba de o voinţă frântă, o inimă care îşi doreşte cinstit să împlinească voia lui Dumnezeu. În ea nu este nelegiuire şi nici o pornire personală. În ea nu este nimic decât dorinţa curată, şi hotărârea stăruitoare, de a face voia lui Dumnezeu, oricare ar fi ea.

Când un suflet se găseşte în această stare, pătrunde în el lumina dumnezeiască şi umple tot trupul. Dacă trupul nu este luminat, nici ochiul nu este curat. Se găsesc în el lucruri necurate; voinţa personală şi folosul pentru sine lucrează şi nu suntem neprihăniţi în faţa lui Dumnezeu. Atunci lumina, pe care mărturisim că o avem, nu este decât întuneric şi nici un întuneric nu poate fi atât de des şi de grozav, ca acela, care vine ca o osândă asupra unei inimi stăpânite de voinţa sa, şi care mărturiseşte în acelaşi timp că are lumină dumnezeiască. „Aşa că dacă lumina care este în tine, este întunerec, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta?” Pe de altă parte, însă, o lumina slabă şi bine întrebuinţată va creşte, căci „cel ce are i se va mai da”, şi „cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei”.

Această mişcare în suflet este arătată foarte frumos în locul de mai sus: „Dacă tot trupul tău este plin de lumină”, fără să aibă vreo pată întunecată, dacă nici un colţ nu este închis faţă de razele cereşti, dacă nu este nimic necurat şi dacă întreaga fiinţă morală este deschisă printr-o curăţie cinstită spre a fi străbătută de lumina dumnezeiasca, „atunci el va fi luminos, ca şi când l-ar lumina o lumină cu razele ei”. Aşadar, sufletul ascultător nu are lumină numai pentru calea Iui, ci lumina din el îşi aruncă razele în afară, aşa că le pot vedea şi alţii, asemenea lucirii frumoase a unei lămpi. Deci, „tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi sa slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri”. Calea ca să slăvim pe Dumnezeu este să ascultăm Cuvântul Lui. Cine nu ascultă va avea multe poticniri, greutăţi şi dureri. E ca un cal fără frâu. Ce trist pentru un creştin, să fie aşa!