„După ce Domnul, Dumnezeul tău, va nimici toate neamurile acelea a căror ţară ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău, după ce le vei izgoni şi vei locui în cetăţile şi în casele lor, să desparţi trei cetăţi în mijlocul ţării pe care ţi-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul tău. Să faci drumuri, şi să împarţi în trei părţi ţinutul ţării pe care ţi-o va da ca moştenire Domnul, Dumnezeul tău. Să faci aşa, pentru ca orice ucigaş să poată fugi în cetăţile acestea” (versetele 1-3). În cele dintâi versete ale capitolului nostru se vede o legătură potrivită între „bunătate şi asprime”. Pe deoparte întâlnim „nimicirea Canaaniţilor” din pricina nelegiuirii lor, care atinsese culmea şi nu mai putea fi răbdată; iar pe de alta vedem o desfăşurare mişcătoare a „bunătăţii dumnezeieşti” în masurile, care s-au luat pentru bietul ucigaş fără voie, ca să i se facă şi lui cu putinţă în ziua necazului să-şi ascundă viaţa de răzbunătorul sângelui. Atât stăpânirea cât şi bunătatea lui Dumnezeu sunt desăvârşite. Sunt împrejurări când bunătatea n-ar fi decât îngăduirea nelegiuirii şi răzvrătirii deschise. Toţi cei ce îşi închipuie, că pot înainta în păcat, bizuindu-se pe bunătatea lui Dumnezeu, vor trebui să-şi vadă mai curând sau mai târziu rătăcirea.
Apostolul zice: „Uită-te dar cu băgare de seamă la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu”. Judecata lui Dumnezeu va ajunge negreşit pe toţi răufăcătorii, care dispreţuiesc bunătatea şi îndelunga Lui răbdare. El este încet la mânie şi mare în bunătate. El suferise sute de ani pe cele şapte popoare ale Canaanului, până ce nelegiuirea lor a atins cerul şi ţara nu i-a mai putut ţinea. Multă vreme a suferit El nelegiuirea strigătoare la cer a Sodomei şi a Gomorei şi chiar atunci, când a sunat ceasul judecăţii, ar fi cruţat oraşele, dacă ar fi fost în ele măcar zece oameni buni. Însă nu s-au găsit, şi ziua groaznică a răzbunării, şi a şters acele oraşe de pe faţa pământului.
Aşa se va întâmpla curând cu creştinătatea vinovată. Şi ea „va fi tăiată” (Romani 11:22). Va sosi ziua răfuielii, şi vai ce zi va fi aceea! Inima tremură la astfel de gânduri.
Dar cât de frumos străluceşte bunătatea dumnezeiască la începutul capitolului nostru. Uitaţi-vă la osteneala plină de îndurare pe care şi-o dă Dumnezeu, ca să pregătească un loc de scăpare ucigaşului fără voie şi anume, cât se poate mai la îndemâna lui. Cele trei ceteţi aveau să fie în mijlocul ţării, nu în locuri depărtate şi grele de ajuns. Dar nu numai atâta. Se mai spune: „Să faci drumuri şi să împărţi în trei parţi ţinutul ţării”. Trebuia să se facă tot, ce ar fi putut uşura fuga ucigaşului fără voie. Domnul în îndurarea Lui se gândea la simţirile celui strâmtorat, care-şi căutase adăpost prinzând această nădejde. Locul de scăpare avea să fie aproape, ca şi neprihănirea lui Dumnezeu, care a fost adusă aproape de bietul păcătos pierdut şi lipsit de ajutor, atât de aproape, încât îi este dată oricui, „care nu lucrează, ci crede în Acela, care socoteşte pe nelegiuit neprihănit”.
Deosebit de frumos sună cuvintele: „Să faci drumuri”. Cât de mult se potriveşte aceasta cu Dumnezeul nostru, totdeauna plin de îndurare, „Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”. Şi totuşi, Dumnezeul, care luase măsurile acestea de apărare pentru ucigaşul fără voie, era acelaş, care nimicise popoarele Canaanului prin judecata sa dreaptă. „Uită-te dar cu băgare de seamă la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu”.