7. Infracţiuni comise împotriva castităţii (22:13-30)
Paragraful acesta se ocupă de omul care se căsătorea cu o fată şi apoi o suspecta că nu ar fi fecioară. Proba virginităţii consta, după câte se pare, din semnele, lăsate pe pânza de in după prima experienţă sexuaiă a femeii.( Un alt sens posibil constă în faptul că „semnele virginităţii" ar putea fi tradus prin „semnele adolescenţei", respectiv o referire la faptul că „fata avea ciclurile regulate de menstruaţie. Un bărbat care se căsătorea cu o asemenea fată se aştepta să aibă dovada acestui lucru după ce s-a căsătorit, în afară de cazul în care ea a rămas gravidă imediat, prin relaţiile avute cu el. Ceea ce se cerea era dovada că la data când s-a căsătorit fata nu era gravidă şi că nu se întrerupsese ciclul menstrual. Dacă s-a făcut vinovată de abateri de natură sexuală după logodnă, orice indicii ale gravidităţii s-ar fi materializat în cele din urmă şi, desigur, s-ar fi născut un copil înainte să se fi scurs nouă luni de la căsătorie. Prin urmare, legea din versetele 13-21 s-ar putea să se refere la conduita miresei în timpul dintre logodnă şi căsătorie iar „semnele adolescenţei" să fi fost un test menit să depisteze graviditatea.") Dacă tatăl şi mama fetei puteau face dovada virginităţii ei, soţul prea suspicios era mustrat, amendat cu o sută de sicii de argint şi obligat să trăiască cu ea. În schimb, dacă tânăra fusese imorală înainte de a se căsători, trebuia omorâtă cu pietre.