S-ar părea că, între începutul şi sfârşitul capitolului 27, ar fi o deosebire bătătoare la ochi. În cele dintâi treisprezece versete, vedem pe Israel intrând în ţara făgăduinţei, în acea ţară frumoasă şi roditoare, în care curgea lapte şi miere, şi ridicând pe muntele Ebal un altar, ca să aducă pe el jertfe de ardere de tot şi jertfe de mulţumire. Nu citim aici nimic despre jertfele de ispăşire şi de păcat. Legea trebuia scrisă cât se poate de desluşit pe pietrele date cu var şi poporul trebuia să aducă pe altar acele jertfe cu bun miros ca o arătare a închinării şi a legăturii sfinte cu Dumnezeu. Aici nu e vorba de păcătosul sau călcătorul legii, care vine cu o jertfă de ispăşire la altarul de aramă, ci mai mult de un popor, izbăvit cu desăvârşire, binecuvântat şi primit de Dumnezeu, bucurându-se în totul de legătura cu Dumnezeu şi partea lui de moştenire.
De buna seama că erau păcătoşi şi călcători ai legii şi aveau nevoie de altarul de aramă. Lucrul acesta este destul de limpede. Dar e tot atât de limpede, că în această parte nu se vorbeşte de aşa ceva, şi cititorul va înţelege pricina. Când vedem pe Israel intrând în stăpânirea părţii sale de moştenire, având legăturile cunoscute ale legământului, în timp ce voia descoperită a Dumnezeului legământului său e scrisă înaintea lui şi el însuşi este înconjurat de binecuvântările bogate ale ţării, înţelegem, că orice întrebare cu privire la păcat şi la călcarea de lege era pusa în rânduială şi că pentru un popor atât de fericit şi binecuvântat nu mai rămânea de făcut decât sa înconjoare altarul Dumnezeului lor şi să-i aducă jertfele cu miros plăcut, jertfe bine primite de El şi potrivite pentru ei.
Cu un cuvânt, toată priveliştea desfăşurată în cea dintâi jumătate a capitolului nostru, este de toată frumuseţea. Israel ia pe Dumnezeu ca al sau şi Dumnezeu ia pe Israel ca poporul Său, ridicat deasupra tuturor neamurilor în slavă, în nume şi în podoaba. El este un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul său, şi are pe deplin în stăpânire ţara minunată şi poruncile minunate ale lui Dumnezeu. Ce mai putea sa rămână pentru ei de făcut, decât să aducă jertfe de laudă şi de mulţumire, cu închinare şi legătură sfântă?