Ţinând socoteală că acest capitol e cu totul deosebit de cel dinainte, nu mai are nevoie de o lămurire mai amănunţită. El se împarte în chip firesc şi uşor de cunoscut în două părţi. În cea dintâi avem arătarea amănunţită a urmărilor ascultării (versetele 1-15), în a doua o zugrăvire puternică a urmărilor grozave ale neascultării (versetele 16-68). Partea a doua este de trei ori mai mare decât cealaltă. Binecuvântările cuprind numai 15 versete, blestemele însă 53. Ce puternic vorbeşte acest lucru inimii noastre! Tot capitolul este o lămurire puternică a căilor stăpânirii morale a lui Dumnezeu şi o întărire mişcătoare a faptului, ca „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor”. Istoria minunată a lui Israel stă în faţa neamurilor pământului ca o mărturie ca Dumnezeu trebuie să pedepsească neascultarea şi anume întâi la ai Săi. Şi dacă n-a cruţat pe poporul Său, care va fi oare sfârşitul celor ce nu-l cunosc? „Cei răi se întorc la locuinţa morţilor: toate neamurile care uită pe Dumnezeu”. „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Psalmul 9:17; Evrei 10:31). Culmea prostiei este, când un om încearcă să scape de puterea unor astfel de locuri. Nu va izbuti niciodată. O asemănare a capitolului acestuia cu istoria de fapt a lui Israel va arăta că, pe cât e de sigur că Dumnezeu stă pe scaunul de domnie al slavei în ceruri, pe atât e de sigur că răufăcătorii îşi vor primi pedeapsa, atât aici cât şi în veşnicie. Nici nu se poate altfel. O stăpânire, care ar vrea şi ar putea să lase răul nejudecat şi nepedepsit, n-ar fi o stăpânire deplină, n-ar fi o stăpânire a lui Dumnezeu. De bună-seamă că Dumnezeu este bun, milos, îndurător, îndelung răbdător şi credincios, dar El este şi sfânt, drept şi adevărat. El „pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi” (Faptele 17:31).