Acest capitol încheie a doua parte mare a cărţii noastre. El cuprinde o foarte puternică chemare către cugetul adunării şi este, ca să zicem aşa, o strângere la un loc şi o urmare a tuturor îndemnurilor dinainte.
„Iată cuvintele legământului, pe care a poruncit lui Moise Domnul să-l încheie cu copiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul! pe care-l încheiase cu ei la Horeb”. Am mai pomenit de acest loc, ca o dovadă pentru deosebirea dintre cartea aceasta şi celelalte cărţi ale lui Moise. Dar ne mai cere luarea aminte şi din alt punct de vedere. El vorbeşte despre un legământ deosebit, care s-a făcut cu copiii lui Israel în ţara Moabului şi în puterea căruia aveau să fie duşi în ţară. Acest legământ era tot atât de deosebit de legământul încheiat pe muntele Sinai, pe cât se deosebea de cel făcut odinioară cu Avraam, Isaac şi Iacov. Cu un cuvânt aici nu găsim nici legea curată şi nici harul curat, ci mai mult stăpânirea morală a lui Dumnezeu însoţită de mila nemărginita.
Se vede foarte bine că Israel nu putea să intre în ţară pe temeiul legământului încheiat pe muntele Sinai, deoarece îl călcase prin ridicarea viţelului de aur. Pierduseră toate drepturile asupra ţării şi scăpaseră de o nimicire deplină numai printr-o îndurare nemărginită, şi anume prin mijlocirea şi rugăciunea stăruitoare a lui Moise. Tot atât de limpede mai e şi faptul, că n-au intrat în ţară pe temeiul legământului făcut cu Avraam, căci ar fi rămas în ţară. Nici întinderea şi nici vremea stăpânirii lor nu se potrivea cu legământul făcut cu părinţii lor. Ci numai pe temeiul „legământului din ţara Moabului” au ajuns în stăpânirea, mărginită ca timp şi întindere, a ţării. Şi fiindcă au greşit cu desăvârşire şi sub acest legământ, ca şi sub acel de pe muntele Horeb, deci au greşit atât sub stăpânirea lui Dumnezeu cât şi sub lege, au fost izgoniţi din ţara, potrivit căilor de stăpânire ale lui Dumnezeu şi au fost împrăştiaţi peste tot pământul.
Totuşi sămânţa lui Avraam, prietenul lui Dumnezeu, va stăpâni odată ţara Canaanului, potrivit cuprinsului minunat al legământului de la început. „Căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi de chemarea făcuta”. Darurile şi chemarea nu trebuiesc amestecate niciodată cu stăpânirea morală a lui Dumnezeu şi cu legea, iar muntele Sionului nu trebuie socotit niciodată asemenea muntelui Horeb sau a ţarii Moabului. Legământul nou şi veşnic al harului, întărit prin sângele scump al Mielului, va fi împlinit întocmai, în ciuda tuturor puterilor pământului şi iadului. „Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; nu ca legământul, pe care l-am făcut cu părinţii lor în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru ca n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”. Căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei” Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor. Prin faptul că zice: „Un nou legământ, a mărturisit că cel dintâi este vechi; Iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire” (Evrei 8:8-13). Cititorul să se ferească să nu creadă că locul acesta are în vedere biserica. Am spus-o de multe ori. Cine amesteca pe Israel cu biserica nu poate să priceapă bine Cuvântul lui Dumnezeu. Amândouă sunt bine deosebite între ele. Când Dumnezeu vorbeşte de Israel, Ierusalim şi Sion, e o mare încurcătură să crezi că aceste nume întruchipează biserica lui Dumnezeu. Un astfel de amestec face să nu se mai înţeleagă Scriptura, strică adevărul şi vatămă sufletele credincioşilor şi le împiedică să înainteze. Apostolul spune în Romani 9 că legămintele ţin de Israel; dacă încercam să le luăm de la cei din Vechiul Testament şi să le punem pe seama bisericii lui Dumnezeu sau trupului lui Cristos, facem rău. Biserica n-are a face cu căile lui Dumnezeu faţă de Israel nici cu pământul. Locul ei, partea ei sunt cereşti. Ea este întemeiată în vremea aceasta când Hristos este lepădat, de lume, ca să fie unită cu El acolo unde este ascuns El acum în ceruri şi să aibă parte de slava Lui când va veni El. Dacă cititorul înţelege în totul acest mare şi slăvit adevăr, îl va ajuta mult să pună fiecare lucru la locul lui.
„Moise a chemat pe tot Israelul şi le-a zis:”Aţi văzut tot ce a făcut Domnul sub ochii voştri, în ţara Egiptului lui Faraon, tuturor supuşilor lui, şi întregii lui ţări: marile încercări pe care ţi le-a văzut ochii, minunile şi semnele acelea mari. Dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, până în ziua de azi” (versetele 2-4).
Iată nişte vorbe însemnate. Semnele şi minunile uimitoare pot să se întâmple în faţa noastră şi sa ne fie totuşi inima neatinsă. Poate că ele înrâuresc în chip trecător asupra sufletului şi asupra simţirilor noastre, dar, dacă nu este adus cugetul în lumina stării de faţă a lui Dumnezeu şi dacă inima nu este adusă prin puterea Duhului Sfânt sub înrâurirea adevărului, nu vor fi roade trainice. Nicodim a scos din minunile, pe care le făcuse Domnul, încheierea, că El trebuie sa fie un învăţător venit de la Dumnezeu. Dar nu era de ajuns atâta. A trebuit să cunoască şi înţelesul adânc şi minunat al acelor cuvinte însemnate: „Trebuie să vă naşteţi din nou”. Fără îndoiala, ca o credinţa întemeiată pe minuni face pe om răspunzător, dar îl lasă nemântuit şi nebinecuvântat. În Ioan 2:23-24 citim: „Mulţi au crezut în Numele Lui; căci vedeau minunile pe care le făcea. Dar Isus nu se încredea în ei”. Credinţa aceasta nu era lucrată de Dumnezeu. Trebuie o viaţa nouă, o fire nouă, şi acestea nu le dau semnele şi minunile. Trebuie să ne naştem din nou prin Cuvântul şi prin Duhul lui Dumnezeu. Viaţa nouă e dată de sămânţa nestricată a Cuvântului lui Dumnezeu, care este sădită în inimă prin puterea Duhului Sfânt. Dar credinţa aceasta nu este o credinţă cu capul, întemeiata pe minuni, ci o credinţa din inimă în Fiul lui Dumnezeu, lucru, care nu poate fi cunoscut nici sub lege şi nici sub stăpânirea morală a lui Dumnezeu. „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 6:23).