Dar să ascultăm mai departe ce se spune despre „lucrurile ascunse ale Domnului”, care întrec orice minte omeneasca şi sunt mai scumpe decât orice. „Atunci Domnul, Dumnezeul Său, va aduce înapoi pe robii tăi şi va avea milă de line, te va strânge iarăşi din mijlocul tuturor popoarelor, la care te va împrăştia Domnul, Dumnezeul tău. Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, şi de acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău, şi acolo Se va duce să te caute” (versetele 4-5).
Ce cuvinte scumpe! Dar aici se găseşte ceva mai înalt şi mai adânc. Dumnezeu nu vrea numai să-î strângă şi să-i înmulţească, nu numai să-Şi descopere puterea Sa faţă de ei, ci sa facă cu ei o lucrare puternică a harului, cu mult mai scumpă decât orice fericire din afara, oricât, de mult ar fi de dorit aşa ceva. „Domnul, Dumnezeul tău, îţi va tăia împrejur inima ta” – miezul întregii fiinţe morale şi izvorul tuturor înrâuririlor ei – „şi inima seminţiei tale şi vei iubi pe Domnul, Dumnezeul tău, din toata inima ta şi din tot sufletul tău, ca să trăieşti. Domnul, Dumnezeul tău, va face ca toate aceste blesteme să cadă peste vrăjmaşii tăi, peste cei ce te vor urî şi te vor prigoni”. Iată un cuvânt însemnat pentru toate popoarele, care au asuprit vreodată pe Evrei. „Şi tu te vei întoarce la Domnul, vei asculta glasul Lui şi vei împlini toate aceste porunci pe care ţi le dau astăzi”.
Nimic mai frumos decât lucrurile acestea. Un popor strâns de la marginile pământului, înmulţit, binecuvântat şi cu inima tăiată împrejur, predat cu toiul lui Dumnezeu, ascultând de bunăvoie de poruncile Lui scumpe. „Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind poruncile şi rânduielile Lui scrise în cartea aceasta a legii, dacă te vei întoarce la Domnul, Dumnezeul tău,., din toata inima ta şi din toi sufletul tău. Porunca aceasta pe care ţi-o dau eu azi, nu este mai presus de puterile tale, nici departe de tine. Nu este în cer, ca să zici: „Cine se va sui pentru noi în cer şi să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim şi s-o împlinim”. Nu este nici dincolo de mare, ca sa zici: „Cine va trece pentru noi dincolo de mare şi să ne-o aducă, pentru ca s-o auzim şi s-o împlinim”. Dimpotrivă, este foarte aproape de tine, în gura ta şi în inima ta, ca s-o împlineşti” (versetele 9-14).
Versetele acestea ne dau cheia „lucrurilor ascunse ale Domnului”, şi pun temelia mare a dreptăţii lui Dumnezeu faţă în faţă cu dreptatea legii în orice chip s-ar arăta ea. Potrivit adevărului, care se desfăşoară aici, n-are a face unde se găseşte cineva, căci „porunca… este foarte aproape de tine”. Ce alte cuvinte ar putea arăta o apropiere mai mare, decât „în gara fa şi ia iniţia ta?” Dacă ar fi vorba de ceva în afară de puterea noastră de înţelegere, ne-am putea plânge ca nu suntem ia stare să-l ajungem. Dar nu; în privinţa acestui lucru însemnat nu trebuie să mişcăm nici piciorul şi nici mâna. Inima şi gura sunt acelea, care trebuie să lucreze.
„Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru Israeliţi, este să fie mântuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s-au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. Căci Cristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea. În adevăr, Moise scrie că omul care împlineşte neprihănirea pe cere o dă Legea, va trăi prin ea. Pe când iată cum vorbeşte neprihănirea, pe care o dă credinţa: „Să nu zici în inima ta: „Cine se va sui în cer?” (Să pogoare adică pe Cristos din cer). Sau: „Cine se va pogorî în Adânc?” (Să scoale adică pe Cristos din morţi). Ce zice ea deci? „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta”. Şi cuvântul acesta este cuvântul credinţei, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta ca Dumnezeu La înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El, nu va fi dat de ruşine” (Romani 10:1-11).
Să privim acest cuvânt frumos: „Oricine”! Fără îndoială că el cuprinde întâi pe Iudeul, care, fiind izgonit din tara lui, se găseşte în astfel de împrejurări, că nu poate împlini ascultarea faţă de lege, dar harul bogat al lui Dumnezeu şi mântuirea Lui îl poate găsi chiar şi acolo în adâncul nevoii sale. Dacă nu poate îndeplini legea, e însă în stare să mărturisească pe Domnul Isus şi să creadă că Dumnezeu L-a înviat din morţi. Aceasta este mântuirea.
Dar când Scriptura spune: „Oricine” nu se poate ca această mântuire să cuprindă numai pe Iudei; ba» nici nu mai poate fi vorba de vreo mărginire. De aceea apostolul spune mai departe: „Intr-adevăr, nu este deosebire între Iudeu şi Grec”. În lege se făcea deosebirea cea mai mare cu putinţă între amândoi. Însuşi legiuitorul trăsese hotarul cel mai lămurit între ei. Dar acest hotar a fost înlăturat din două pricini şi anume pentru „că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava pe care o dă Dumnezeu” (Rom. 3:23), şi pentru că, acelaşi Domn este nespus de bogat pentru toţi cei ce-L cheamă; „căci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit”.
Cât de lămurit şi binecuvântat! Ce har minunai străluceşte din vorbele: „a chema” – „a crede” – „a mărturisi!”. Fără îndoială că ele înseamnă că sufletul doreşte şi caută cu adevărat mântuirea inimii, suspină după ea. Dumnezeu vrea lucruri adevărate, nu o credinţă de formă şi cu capul. Este nevoie de o credinţă dumnezeiasca, lucrată în inimă de Duhul Sfânt, o credinţă vie, care leagă sufletul printr-o legătură vie cu Cristos.
Apoi vine mărturisirea Domnului Isus cu gura, Cineva ar putea să spună: „Eu cred în inima mea” dar rostul meu nu este să-mi arăt pretutindeni încredinţarea mea cu gura. Eu îmi păstrez religia pentru mine şi o socot ca ceva între sufletul meu şi Dumnezeu. Nu cred că e bine, să pun înaintea tuturor încredinţarea mea religioasă. Mulţi spun vorbe late înaintea altora, iar în viată sunt departe de ce spun. Eu nu vreau să fiu ca ei. Eu vreau fapte nu vorbe”.
O astfel de vorbire este sucită din temelie. E neapărată nevoie de o mărturisire cu gura. Mulţi ar dori să fie mântuiţi prin Cristos, dar se îngrozesc de ocara venită din pricina mărturisirii Numelui Lui. Ar dori să meargă în cer, după ce vor muri, dar nu vor să fie una cu un Cristos lepădat de lume. Dumnezeu nu recunoaşte pe unii ca aceştia. El aşteaptă din partea credinciosului o mărturisire limpede a lui Cristos faţă de o lume vrăjmaşă. Acelaşi lucru ÎI aşteaptă Domnul Isus. El spune că pe acela, care-L va mărturisi înaintea oamenilor, îl va mărturisi şi El în faţa îngerilor lui Dumnezeu şi că de oricine se va lepăda de El în faţa oamenilor, se va lepăda şi El înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Tâlharul de pe cruce a arătat cele două trăsături mari ale credinţei adevărate şi mântuitoare. El a crezut cu inima şi a mărturisit cu gura şi anume în nişte împrejurări când mărturia lui era împotriva lumii întregi, în privinţa persoanei lui Cristos. O! de s-ar găsi mai mulţi ucenici de aceştia! Se simte nevoia unei mărturii hotărâte pentru Cristos.