Cu versetul 42 am atins sfârşitul ameninţărilor judecaţii dumnezeieşti şi a răzbunării dumnezeieşti. Cântarea lui Moise cuprinde numai o înşirare scurtă a acestor lucruri, dar scrierile proorocilor vorbesc amănunţit despre ele. Nu pomenim decât capitolele 38 şi 39 din proorocul Ezechiel, în care se arată judecata asupra lui Gog şi Magog, marele vrăjmaş de la miazănoapte, care se va ridica în zilele de la sfârşit împotriva ţării lui Israel şi va fi nimicit acolo. Şi în Ioel 3 se vorbeşte despre lucrurile acestea. Acolo citim: „Căci iată în zilele acelea şi în vremile acelea, când voi aduce înapoi pe prinşii de război ai lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge pe toate neamurile şi le voi pogorî în valea lui Iosafat. Acolo mă voi judeca cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel» moştenirea Mea, pe care î-au risipit printre neamuri, împărţind între ele ţara Mea” (versetele 1, 2). Din locurile acestea se vede cât de bine se potriveşte glasul proorocilor cu cântarea lui Moise şi cât de limpede arată Duhul Sfânt în amândouă adevărul slavei şi măririi tui Israel în viilor.

Cuvintele de la sfârşitul cântării noastre sunt cu adevărat înviorătoare. Ele adaogă clădirii, piatra de la urma. Toţi vrăjmaşii lui Israel, oricum s-ar numi, fie Gog sau Magog, fie Asirianul sau împăratul de la miazănoapte, toţi vor fi nimiciţi şi aruncaţi în pierzarea veşnică şi pe urmă auzim cuvintele minunate: „Neamuri, cântaţi laudele poporului Sau! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi. El se răzbună împotriva potrivnicilor Săi şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru poporul Lui”.

Astfel se isprăveşte cântarea aceasta, una din cântările cele mai frumoase şi mai puternice din toată cartea lui Dumnezeu. Ea începe şi sfârşeşte cu Dumnezeu, şi cuprinde toata istoria lui Israel, atât în trecut cât şi în viitor şi în toată vremea de faţa. Ea ne arată aşezarea ţarilor neamurilor îi legătura cu planurile dumnezeieşti pentru sămânţa lui Avraam. Ea vorbeşte de judecata de la urma asupra neamurilor, care au lucrat sau vor lucra împotriva poporului ales. Şi în sfârşit, după ce Israel este adus înapoi şi binecuvântat, se cere popoarelor mântuite să se bucure şi să cânte împreună cu ei.

Cât de minunate sunt toate acestea! Ce şir binecuvântat de adevăruri ni se înfăţişează în capitolul 32! Cu drept cuvânt se poate spune: „Dumnezeu este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârşite”. Aici inima se poate odihni într-o pace sfântă, orice s-ar întâmpla. Toate lucrurile din mâinile omului pot să se sfarme în bucăţi, tot ce-i omenesc poate să se sfârşească prin pierzanie fără nădejde, dar „Stânca” va rămânea în veac şi orice lucrare a mânii dumnezeieşti va străluci în desăvârşire veşnică, spre slava lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea poporului Său.

Nu mai e nevoie de spus că în această cântare nu e vorba de biserica lui Dumnezeu, de trupul lui Cristos. Când a scris Moise această cântare, taina bisericii era încă ascunsă în inima lui Dumnezeu. Apostolul Pavel a fost slujitorul binecuvântat, prin care avea să fie descoperită această taină. Dacă nu înţelegem acest adevăr, nu putem, cum am mai spus, nici să înţelegem Sfânta Scriptura. Pentru o inimă de copil, învăţată numai de Sfânta Scriptură, e limpede că această cântare a lui Moise are ca ţinta arătarea căilor de stăpânire morală ale lui Dumnezeu faţă de Israel şi de neamurile pământului, pe pământ, în Canaan.

„Moise a venit şi a rostit toate cuvintele cântării acesteia în faţa poporului; Iosua fiul lui Nun era cu el. După ce a isprăvit Moise de rostit toate cuvintele acestea înaintea întregului Israel, le-a zis: „Puneţi-vă la inima toate cuvintele pe care vă jur astăzi să le porunciţi copiilor voştri, ca să păzească şi să împlinească toate cuvintele legii acesteia. Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viata voastră şi prin aceasta vă veţi lungi zilele în ţara pe care o veţi lua în stăpânire după ce veţi trece Iordanul” (versetele 44-47).

Astfel în toata cartea aceasta, de la început până la sfârşit, găsim că Moise, acest slujitor credincios al lui Dumnezeu, se străduia neîncetat să întipărească în mintea poporului datoria unei ascultări, fără şovăire şi din inimă, faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Această ascultare era taina vieţii, păcii, înaintării şi bunei stări a poporului. Ei n-aveau să facă altceva, decât să asculte. Şi partea noastră să fie o astfel de ascultare de copil şi neprecupeţită, în aceste zile de rătăcire, când voia omului este atât de însemnată. Lumea şi aşa zisa biserică înaintează pe drumul voii sale, care le va împinge în curând în întunerecul cel mal adânc. Să dorim; cu tot dinadinsul să umblăm pe cărarea strâmtă a ascultării de toate poruncile binecuvântate ale Domnului şi Mântuitorului nostru. Şi chiar dacă am părea strâmţi la inima şi ciudaţi pentru oamenii lumii acesteia şi chiar pentru creştini, să nu ne depărtăm câtuşi de puţin de la drumul, pe care ni-l înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în noi şi pacea lui Cristos să ne stăpânească inimile până la sfârşit î