Deuteronom 7:1-2 (C. H. Mackintosh)

Căile lui Dumnezeu faţă de Neamuri, puse faţă în fată cu căile Sale faţă de poporul Israel, ne fac să ne aducem aminte de cuvintele cu care începe Psalmul 101:1 „Voi cânta bunătatea şi dreptatea”. Dacă, pe deoparte vedem desfăşurarea îndurării lui Dumnezeu faţă de poporul Sau, din pricina legământului Său cu Avraam, Isaac şi Iacov, pe de-alta vedem dezlănţuirea judecăţii lui Dumnezeu faţă de Neamuri, din pricina răutăţii lor. În cea dintâi împrejurare se arată atotputernica şi nesfârşita Sa îndurare, în a doua se arată dreptatea Sa. Slava Sa străluceşte şi într-una şi în cealaltă. Toate căile lui Dumnezeu, atât cele ce privesc îndurarea Sa, cât şi cele ce privesc dreptatea Sa, sunt vrednice de laudă şi vor fi totdeauna slăvite de poporul Său. „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne! Dumnezeule, Atotputernice şi drepte şi adevărate sunt căile Taie, împărate al Neamurilor. Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate” (Apocalipsa 15:3-4).

Iată cum trebuie să privim căile lui Dumnezeu, care privesc cârmuirea Lui morală în lume. Sunt oameni înrâuriţi de un simţământ bolnăvicios şi nelalocul Iui, care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, citind poruncile date lui Israel cu privire la Canaaniţi, porunci arătate la începutul capitolului nostru. „Cum îşi zic ei – e cu putinţă, ca o Fiinţă plină de bunătate şi de îndurare, să poruncească poporului Său, să nimicească pe semenii săi, fără pic de milă, şi să le treacă femeile şi copiii prin ascuţişul săbiei?”

Astfel de oameni nu pot să strige împreună cu sfinţii din Apocalipsa 15:3; „Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al Neamurilor” Ei nu dau încuviinţare tuturor căilor lui Dumnezeu; ba chiar judecă pe Dumnezeu. Astfel de oameni îndrăznesc să judece căile cârmuirii morale a lui Dumnezeu cu gândurile lor pipernicite, să măsoare ceea ce este necuprins cu o măsură mărginită. Ce greşeală! Noi nu suntem în stare să judecăm căile lui Dumnezeu şi sărmanul muritor, care îndrăzneşte totuşi s-o facă, dă dovadă de o grozavă îngâmfare. În capitolul 7 din Luca, citim că „înţelepciunea a fost găsită dreaptă de toţi copiii. Să ne aducem aminte dar de aceste cuvinte şi să facem să înceteze orice judecată vinovată. „Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: „Ca să fii găsii neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.”(Romani 3:4).

Dacă cititorul nu e bine lămurit în această privinţă, să citească Psalmul 13 b. Astfel vedem aici că omorârea întâilor născuţi ai Egiptenilor, izbăvirea lui Israel din robia Egiptului, trecerea mării-roşii şi prăpădirea oştilor lut Faraon, precum şi nimicirea Canaaniţilor, pentru ca tara lor să fie dată moştenire lui Israel, erau dovada îndurării veşnice a lui Dumnezeu (Mulţi creştini nu pot Înţelege unele locuri din Psalmi, în care se cere pedeapsă pentru cei răi. Felul acesta de a vorbi, de bună seamă, nu are ce căuta la creştini, care sunt îndemnaţi să iubească pe vrăjmaşii lor, să facă bine celor ce-i urăsc, şi să se roage pentru cei ce-i rănesc şi-i prigonesc. Dar ceea ce nu se potriveşte pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru poporul ceresc, care se află sub har, s-a potrivit cândva şi se va potrivi şi în viitor pentru Israel, poporul pământesc, care s-a aflat şi se va afla sub cârmuirea morală a lui Dumnezeu. Nici-un creştin înţelept nu s-ar putea gândi măcar o clipă să ceară, răzbunare împotriva vrăjmaşilor sau împotriva celor răi. Aceasta ar fi o tăgăduire a numelui de creştin. Noi suntem chemaţi să fim pilde vii, care să vorbească de îndurarea lui Dumnezeu faţă de lume să mergem pe urmele lui Isus, blânzi şi smeriţi cu inima, ba să suferim din pricina sfinţeniei vieţii, şi să nu ne împotrivim celui ce ne face râu. Dumnezeu îşi arată acum răbdarea şi indurarea Sa faţă de lume. „Şi face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5:45). Noi trebuie să facem ca El şi să fim desăvârşiţi „după cum şi Tatăl nostru cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:48). Un creştin, care s-ar purta cu cei din Jurul lui potrivit cerinţelor dreptăţii, ar da o proastă şi neadevărată mărturie despre Tatăl ceresc şi i-ar înşela, în ce priveşte credinţa lui. Mai târziu însă, când Biserica nu va mai fi pe pământ, nu va mal fi aşa. Dumnezeu va judeca Neamurile întocmai după cum s-a purtat ele cu poporal Său, Israel. Cel ce a înţeles lucrul acesta a căpătat cheia. Aşa a fost şi aşa va fi totdeauna. Toate trebuie să ţintească spre slava lui Dumnezeu. Să nu uităm lucrul acesta şi să lăsăm deoparte toate judecăţile şi simţămintele bolnăvicioase. Numai noi, creştinii, putem găsi drepte toate căile-lui Dumnezeu, şi ne plecăm capul cu respect în faţa judecăţilor Sale nepătrunse, adânc încredinţat! că toate căile lui Dumnezeu sunt bune. E adevărat că nu le înţelegem pe toate. Dar, e cu putinţă oare ca mărginitul să cuprindă nemărginitul? Căile lui Dumnezeu şi lucrările cârmuirii Lui morale suni mai presus de mintea omenească, după cum Făcătorul este mai presus de făptura Sa. Care minte omenească poate să dezlege tainele nepătrunse ele proniei dumnezeieşti? Cine poale spune, de pildă, de ce se întâmplă uneori ca un oraş întreg, plin de bărbaţi, femei şi copii, să fie înghiţit, în câteva ceasuri de valuri de lavă fierbinte? Nimeni, şi totuşi acesta este doar un fapt din miile ce se petrec în viata omenirii. Priviţi în marile noastre oraşe miile de oameni, care trăiesc în ticăloşia cea mai grozavă şi în cea mai mare stricăciune. Putem să răspundem pentru ce îngăduie Dumnezeu lucrul acesta? Dar suntem oare chemaţi s-o facem? La ce alta ne putem aştepta, decât la rătăcire, dacă nu chiar la necredinţă, când începem să cercetăm cu neştiinţa noastră tainele nepătrunse ale stăpânirii dumnezeieşti?

Cele spuse până acuma vor face pe cititor să înţeleagă cuvintele de la începutul capitolului nostru. Copiii lui Israel nu trebuiau să aibă milă de Canaaniţi. Păcatele şi fărădelegile Canaaniţilor atinseseră culmea şi nu mai rămânea decât de împlinit cu asprime asupra lor judecata dumnezeiască.