În puţine cuvinte, versetele 1-3 zugrăvesc tragica noastră condiţie de odinioară. Copii ai mâniei, umblam în acelaşi timp potrivit lumii, potrivit căpeteniei acesteia şi potrivit poftelor noastre vinovate. Dumnezeu însă a intervenit (v. 4). „Dragostea Lui mare“ s-a ridicat mai sus de această mizerie. El i-a adus la viaţă pe cei morţi. I-a înviat. Încă şi mai mult, i-a făcut să şadă în chiar cerul Său, în acelaşi loc unde este aşezat Hristos (v. 6; cap. 1.20). Sunt doar două poziţii: «mort în păcate» sau «aşezat în locurile cereşti»; nu există poziţie intermediară. Fiecăruia îi revine să ştie care este a lui.Versetele 8-10 atestă inutilitatea lucrărilor noastre pentru mântuire şi deplina valoare a celei a lui Dumnezeu: „suntem lucrarea Sa“. Dar faptul de a fi aşezaţi în locurile cereşti ne scuteşte de orice activitate pe pământ? Dimpotrivă! Mântuiţi prin har, am fost creaţi din nou (vezi cap. 4.24), aşa cum o unealtă este prelucrată în vederea unei întrebuinţări precise: pentru lucrările bune pe care acest Dumnezeu al bunătăţii (v. 7) le-a hotărât mai înainte pe calea noastră (Psalmii 100.3; 119.73). Aceasta nu pentru că El ar avea nevoie de lucrarea noastră, ci pentru că doreşte devotamentul nostru. De asemeni, să nu existe dimineaţă în care să nu-I cerem: «Doamne, arată-mi ceea ce Tu Însuţi ai pregătit pentru mine astăzi. Şi acordă-mi să le împlinesc cu ajutorul Tău» (Evrei 13.21).