„Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din Elim; si au ajuns în pustia Sin, care este între Elim şi Sinai, în a cincisprezecea zi a lunii a doua după ieşirea lor din ţara Egiptului” (verset 1). Israelul este încă în pustie, dar interesant este că era „între Elim şi Sinai.” În cel dintâi din aceste locuri, gustaseră apele înviorătoare ale slujitorilor rânduiţi de Dumnezeu; iar, în al doilea, aveau să părăsească tărâmul harului fără plată şi a toate cârmuitor, ca să se înjuge sub un legământ pe temelia faptelor. Copiii lui Israel ni se arata şi aici ca unii spre care încă se mai îndrepta acelaşi har care-i făcuse să iasă din Egipt, şi De aceea Dumnezeu răspunde cârtirilor lor printr-un ajutor fără întârziere. Când lucrează Dumnezeu în har, nu stă nici o piedică în faţa dezvăluirii harului Sau; binecuvântările care îşi au izvorul în El curg fără întrerupere. Cu totul altfel stau lucrurile când omul se pune sub lege; el pierde totul, căci atunci Dumnezeu îl lasă să facă încercarea să vadă la ce ajunge, când îşi pune înainte faptele sale. Când a cercetat şi mântuit Dumnezeu pe poporul Său, şi l-a scos din ţara Egiptului, n-a făcut-o cu gândul să-i lase să moară de foame şi de sete în pustie. Copiii lui Israel trebuiau să ştie aceasta. Trebuiau să se încreadă în Dumnezeu şi să meargă în strânsă legătură cu această dragoste, care-i scăpase cu atâta slava dintr-o aşa de grozavă robie ca a Egiptului. Trebuiau să-şi aducă aminte că e mult mai bine să fii cu Dumnezeu în pustie, decât cu Faraon între cuptoarele de cărămizi. Totuşi nu a fost aşa; inimii omeneşti îi vine atât de greu să creadă în dragostea curată şi desăvârşită a lui Dumnezeu; ea are mai multă încredere în Satana „dumnezeul veacului acestuia” decât în Dumnezeul care a făcut cerul, marea şi izvoarele apelor (Gândiţi-vă la cele petrecute în Geneza 3. 1-5). Priviţi o clipă toate suferinţele, nenorocirea şi înjosirea de care a avut parte omul, numai din pricină că a ascultat de glasul Satanei; – şi, cu toate acestea, niciodată n-o să-i auziţi plângându-se de aspra lui robie şi nici n-o să-şi arate dorinţa să scape din mâna lui. Omul nu este nemulţumit de Satana şi nici nu oboseşte să-i slujească. În toate zilele, el culege roade amare din acest câmp al Satanei şi iarăşi, în toate zilele, îi vezi să mâncând din nou aceeaşi sămânţă şi supunându-se aceloraşi poveri.

Cu totul altfel se poarta omul cu Dumnezeu. Când începem să mergem pe căile Sale, de la cea dintâi părută încercare sau strâmtorare, suntem gata să cârtim şi să ne răzvrătim, în loc să creştem într-un duh de recunoştinţă şi de încredere. Suntem atât de răi că uităm, pe dată, zece mii de daruri, când ne stă în faţă cea mai neînsemnată lipsă. Am primit iertarea fără plată a tuturor păcatelor noastre (Efes. 1. 7; Col 1. 14), am fost „făcuţi plăcuţi în Cel prea iubit” (Efes. 1. 6), am fost făcuţi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos (Efes. 1.11; Rom, 8. 17; Gal. 4. 7), aşteptăm să fim îmbrăcaţi cu slava veşnică (Rom. 8. 18-25; 2 Cor. 4. 15; 5. 5; Filip. 3. 20-21; Gal. 5. 5; Tit 2. 13;1 Ioan 3.2, etc); ba mai mult, drumul prin pustie ne este presărat cu multe flori de daruri scumpe (Rom. 8. 28) şi, cu toate acestea, când se iveşte în zare vreun norişor, care, la urma urmei, se va preface tot în ploaie de binecuvântări, uităm curând darurile nemăsurate care de abia ne-au fost date şi care nu ni se vor lua în veci. Ce am văzut acum ar trebui sa ne smerească adânc în faţa lui Dumnezeu. Cât de deosebit a fost, în această privinţă, ca în toate celelalte, Domnul Isus. Priveşte-L pe El, adevăratul Israel în pustie, înconjurat de fiare sălbatice şi postind patruzeci de zile. Oare a cârtit El câtuşi de puţin? S-a plâns El de partea de suferinţă ce i s-a dat? A suspinat El după alte împrejurări mai bine? Nu; Dumnezeu era partea Lui de moştenire şi paharul Său (Ps. 16). De aceea, când s-a apropiat de El ispititorul şi i-a pus înainte cele necesară pentru trai, precum şi slava pe care o avea Satana ca împărat al lumii, Isus n-a primit nimic, ci a rămas tare în starea de atârnare de Dumnezeu şi de ascultare de Cuvântul lui fără şovăire. El n-a vrut să primească pâine decât de la Dumnezeu şi tot de la El şi slava.

Dar cu Israelul trupesc lucrurile stau cu totul altfel. Copiii lui Israel nici n-au suferit mai adânc de foame, că au şi început „să cârtească în pustie împotriva lui Moise şi Aaron”. Pare că uitaseră că doar Dumnezeu îi scăpase, căci ziceau: „voi ne-aţi făcut să ieşim în această pustie;” „Poporul” a cârtit împotriva lui Moise şi a zis: „Pentru ce ne-ai scos tu din Egipt ca să ne faci să murim de foame, cu copiii şi turmele noastre” (cap. 17. 3)? Aşa au făcut ei în orice împrejurare: şi-au dat pe faţă duhul de mânie şi de nemulţumire şi au arătat cât de puţin le păsa de starea de faţă a prea milostivului lor Izbăvitor şi cum nu ştiau să se rezeme pe braţul Lui atotputernic.

Nimic nu necinsteşte mai mult pe Dumnezeu decât cârtirile a lor Lui. Apostolul vorbeşte despre acest duh ca de un semn deosebitor al stricăciuni dintre neamuri, care „deşi au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca Dumnezeu, şi nici nu i-au adus mulţumiri” (Rom, 11.21). După aceea pune înainte urmarea acestui fapt în viată: „ci s-au dedat la gânduri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat!” Cine nu e recunoscător faţă de bunătatea lui Dumnezeu, va fi în curând „cufundat în întuneric”. Tot aşa şi Israel a pierdut încredinţarea că era în braţele lui Dumnezeu, şi, cum era de aşteptat, a fost târât într-un întuneric şi mai orbitor, pentru că-i auzim zicând mai târziu: „De ce ne-a făcut Domnul să venim în ţara aceasta, ca să cădem aici prin sabie, pentru ca femeile şi micuţii noştri să ajungă pradă” (Numeri 14. 3) Aşa este povârnişul pe care alunecă un suflet care a pierdut legătura cu Dumnezeu, începe prin a nu-şi mai da seama că spre binele său este în mâna lui Dumnezeu şi sfârşeşte prin a crede că spre nenorocirea lui se află în braţele Domnului. Tristă înaintare în rău! Totuşi, Israel fiind până aici sub har, Dumnezeu îngrijeşte de nevoile lor în chip minunat, cum vedem în acest capitol. Domnul a zis lui Moise: „Iată că voi face să vă plouă pâine din ceruri” (verset 4). Când erau învăluiţi de norul îngheţat al necredinţei lor, ziseseră: „Ah, de ce n-am murit de mâna Domnului în tara Egiptului, când stăteam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine din belşug! – Acum, însă, Dumnezeu le vorbeşte de „pâine din ceruri”. Fericită deosebire! Câtă depărtare între „oalele cu came” şi „pâinea” din Egipt şi între „mana cerului/ „pâinea îngerilor”! Cele dintâi ţineau de pământ, iar cele din urma de cer.

Această hrană cerească era însă o piatră de încercare ca să încerce starea lui Israel, după cum este scris: „Ca să-l încerc, ca să văd dacă era să umble sau nu după legea Mea” (verset 4). Trebuia o inima dezlipită de înrâuririle Egiptului, ca să poată fi mulţumită cu „pâinea cerească” sau ca să se bucure de ea. De fapt aşa a fost, căci ştim că israeliţii n-au fost mulţămiţi de ea, au dispreţuit-o, numind-o „hrană ticăloasă” (Numeri 21. 5), au poftit carne, arătând prin aceasta cât de puţin le era dezrobită inima de Egipt, sau cât de puţin gata erau să împlinească legea Domnului. „S-au întors cu inima lor în Egipt”. Însă, în loc ca să se întoarcă acolo, au fost duşi mai târziu în Babilon (Fapte. 7. 39, 43). Iată o lecţie destul de serioasă pentru creştini. Dacă cei care au fost izbăviţi din acest veac rău nu merg cu Dumnezeu, având inimile recunoscătoare şi mulţumite de provizia pe care le-a făcut-o Dumnezeu pentru călătoria lor prin pustie, sunt în primejdie să cadă în piedecile înrâuririlor babilonene (adică lumea privită din punctul de vedere al minciunii religiilor şi tuturor organizaţiilor ei, pe când Egiptul înseamnă tot lumea, dar socotita în puterea stăpânirii ei). Pentru hrana cerească, trebuiesc dorinţe cereşti. Firea veche nici nu poate înghiţi aşa hrana, ea totdeauna suspină după Egipt şi tocmai de aceea trebuie ţinută în frâu şi în supunere. Noi creştinii, „cari am fost botezaţi pentru moartea lui Hristos, înmormântaţi cu El în botez şi înviaţi împreună prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu” (Rom. 6. 3; Col. 2. 12), avem fericita chemare să ne hrănim cu Hristos ca „Pâinea cea vie care S-a pogorât din cer” (Ioan 6. 51). Hrana noastră din pustie este Hristos, aşa cum ne este înfăţişat de Duhul Sfânt prin Cuvântul scris; iar băutura noastră duhovnicească este Duhul lui Isus, care, ca şi apa care ţâşnea din stânca lovită, vine din Isus, Cel lovit pentru noi. Aceasta este partea noastră în pustia lumii acesteia.

Ca să ne bucurăm de această parte, trebuie să ne fie dezlipită inima de tot ce ţine de acest veac rău, de orice ni s-ar putea înfăţişa ca venind de la oamenii fireşti, care „trăiesc după îndemnurile firii pământeşti”.

O inimă lumească, pământească nici n-ar putea găsi pe Hristos în Scriptură şi nici nu s-ar putea bucura de El, dacă L-ar găsi. Mana era aşa de curată, aşa de gingaşă că nu putea suferi atingerea cu pământul; ea se cobora pe rouă (vers. 13-16; Numeri 11.9) şi trebuia culeasă dimineaţa înainte de arşiţa zilei (verset 21). Aşadar fiecare trebuia să se scoale dis de dimineaţă, ca să-şi caute hrana zilnică. Tot aşa şi acum, trebuie ca poporul lui Dumnezeu s-o strângă proaspătă, în toate dimineţile, Mana cerească. Mana de ieri nu foloseşte la nimic pentru astăzi şi nici cea de azi nu ţine pentru mâine. Trebuie să ne hrănim cu Hristos în fiecare zi, cu o nouă putere a Duhului, fără care încetăm să creştem sufleteşte. Ba şi mai mult, trebuie să facem din Hristos cea dintâi şi singura noastră ţintă. Trebuie să-L căutăm „dis de dimineaţă” mai înainte ca „altceva” să aibă vreme să se apuce de slabele noastre inimi. Câţi dintre noi, vai! nu greşesc în această privinţă! Noi dăm lui Hristos un loc de a doua mână şi urmarea este că rămânem slabi şi sterpi; vrăjmaşul, totdeauna treaz, prinde prilejul lenei noastre duhovniceşti ca să ne lipsească de binecuvântarea şi de puterea pe care am câştiga-o hrănindu-ne din Hristos. Viaţa nouă din credincios nu poate fi hrănită şi ţinută tare decât de Hristos. „După cum Tatăl care este viu, M-a trimes pe Mine, şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi şi El prin Mine” (Ioan 6.57).

Harul Domnului Isus Hristos, Cel care s-a cobori din cer ca să fie hrana poporului Său, este pentru credincios de un preţ de nespus; dar, ca să ne bucurăm astfel de Hristos, trebuie să ne dăm seama că suntem în pustie, puşi deoparte pentru Dumnezeu în puterea unei mântuiri săvârşite pe deplin. Dacă merg cu Dumnezeu în pustie voi fi mulţumit cu hrana pe care mi-o dă El, adică cu Hristos, ca Cel care s-a coborât din cer. „Grâul ţării”, „pârga ţării Canaanului” (Iosua 5. 11-12) înfăţişează pe Hristosul înălţat şi aşezat în slavă. El este hrana care se potriveşte pentru cei ce ştiu, prin credinţa, că sunt înviaţi şi aşezaţi împreună cu El în locurile cereşti. Mana, însă, adică Hristosul coborât din cer, este pentru poporul lui Dumnezeu, în viaţa şi în mersul său prin pustie. Ca popor străin şi călător pe pământ, avem nevoie de Hristosul, care a fost pilda noastă ca străin pe acest pământ; iar ca popor înălţat cu duhul în cer, avem un Hristos aşezat în locurile cereşti şi cu duhul, dar şi cu trupul. Aceasta ar putea lămuri deosebirea dintre „mană” şi „pârga ţării”. Se înţelege că aici nu-i vorba de mântuire, pe care o avem prin sângele de pe cruce şi numai prin acest sânge. Dar acestea sunt provizia pe care a făcut-o Dumnezeu pentru poporul Său, în vederea feluritelor stări în care s-ar găsi, fie că de fapt luptă în pustie, fie că, în duh, pune stăpânire pe moştenirea din locurile cereşti.

Ce icoană avem în Israelul din pustie! În urma lui era Egiptul, înaintea lui Canaanul, iar împrejurul lui nisipul pustiei; iar el era chemat să privească spre cer pentru hrana de toate zilele. Pustia n-avea nici un fir de iarbă, nici o picătură de apă pentru Israelul lui Dumnezeu; pentru că numai Domnul era partea celor răscumpăraţi al Săi. Creştinii n-au nimic pe pământ; viaţa lor fiind cerească nu poate fi hrănită decât tot cu lucruri cereşti, Deşi aşezaţi în lume, ei nu sunt din lume, deoarece Hristos i-a ales din lume. Ca popor ceresc, ei sunt pe drumul către patria lor, se hrănesc cu hrana pe care o primesc de sus; înaintează spre cer. Slava Domnului nu-i îndrepta decât înspre această ţintă. Degeaba ar fi privit înapoi spre Egipt, căci n-ar fi putut descoperi în el nici o rază de slavă. „Ei s-au uitat spre pustie, şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor” (verset 10). Carul Domnului era în pustie, aşa că toţi cei ce doreau să fie în legătură cu El trebuiau să fie şi ei în pustie; şi dacă erau în pustie, despărţiţi de lume, mana trebuia să le fie hrană şi nimic altceva.

Această mană într-adevăr era o hrană ciudată, o aşa hrană că un Egiptean n-ar fi putut-o înţelege niciodată nici s-o preţuiască şi nici s-o mănânce; cei ce fuseseră „botezaţi în nor şi în mare” (1 Cor. 10. 2) puteau să se bucure şi să fie hrăniţi cu această mană, bine-nţeles numai câtă vreme umblau potrivit cu starea în care-i adusese acest fel de botez. La fel este şt pentru credinciosul de azi. Omul din lume nu pricepe cum trăieşte creştinul. Viaţa ca şi hrana credinciosului sunt deopotrivă de neînţelese pentru ochiul firesc chiar cel mai pătrunzător. Hristos este viaţa creştinului; el trăieşte în Hristos. Se hrăneşte prin credinţă din darurile mari ale Celui care este „peste toate Dumnezeu binecuvântat în veci” (Rom. 9. 5) şi care „a luat chip de rob făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2. 7). Credinciosul Îl urmează din sânul Tatălui până la cruce şi de la cruce la scaunul de domnie, şi găseşte în El, la fiecare pas din călătoria cu El şi la fiecare vârstă a vieţii lui, o hrană de preţ care este numai pentru cine este un om nou. Tot ce înconjoară pe creştin, fie chiar Egiptul cu strălucirea lui deşartă, nu este decât un pustiu sec şi sterp, care n-are nimic potrivit pentru duhul înnoit; dacă însă, din nefericire, sufletul ar găsi acolo vreo hrană, înaintarea în ţara duhovnicească ar fi împiedecată în măsura în care a mâncat din acea hrană ticăloasă, neprielnică. Singura merinde pregătită de Dumnezeu pentru noi este mana cu care trebuie să se hrănească totdeauna adevăratul credincios (Levitic 4. 11-36). Cât de trist este să vezi creştini care caută lucrurile lumii. Aceasta dovedeşte lămurit ca sunt „scârbiţi” de Mana cerească, pe care o socotesc drept „pâine ticăloasă”. Ei slujesc firii pământeşti, în loc s-o socotească moartă înaintea lui Dumnezeu. Lucrarea omului nou este întotdeauna în legătură cu „dezbrăcarea de omul cel vechi cu faptele lui” moarte (Col 3 9); şi cu cât această lepădare va fi mai deplina, cu atât va fi mai mare dorul de a te hrăni din „pâinea care întăreşte inima omului” (Ps. 104.15). Ca şi în viaţa trupului, cu cât munceşti, cu atât îţi creşte şi pofta de mâncare; tot aşa şi cu viaţa duhovnicească, cu cât puterile cele noi sunt puse mai mult la lucru, cu atâta simţim nevoia să ne hrănim şi mai din plin din Pâinea care este Hristos. Una este să ştii că ai viaţa în Hristos, împreună cu o iertare şi o primire deplină înaintea lui Dumnezeu şi alta este să fii necurmat în legătură cu El, să te hrăneşti din El prin credinţă, făcând din El singura hrană, în afară de care sufletul nu mai ştie alta.

Atâţia inşi spun că au găsit în Isus iertare şi pace şi totuşi se hrănesc cu atâtea lucruri felurite, care, de fapt n-au nimic a face cu Hristos. Îşi risipesc duhul prin citirea jurnalelor şi a literaturii uşuratice şi neruşinate din vremea de faţa. Oare acolo găsesc ei pe Hristos? I-ar putea hrăni Duhul cu Hristos prin toate acestea? Jurnalele, revistele, literatura uşoară, neştiinţifică şi mincinoasă a lumii să fie numite rouă limpede pe care se coboară mana cerească, pentru ca să slujească de hrană celor crescuţi de Domnul în pustie? O, nu! Acestea sunt mâncăruri care nu plac decât sufletelor supuse firii pământeşti. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că în creştini, nu în alţii sunt două firi; întrebaţi-vă singuri pentru care fire sunt potrivite cele pomenite mai sus şi multe altele asemănătoare cu ele! Pentru firea cea veche, sau pentru cea nouă? Nu-i greu de răspuns. Pe care din aceste două firi voim s-o creştem? Purtarea noastă va fi cel mai bun şi cel mai adevărat răspuns, deoarece fapta se potriveşte cu credinţa. Dacă doresc cu tot dinadinsul să cresc în viaţa dumnezeiască, dacă ţinta mea de căpetenie este să ajung asemenea lui Hristos şi să-i fiu credincios, dacă năzuiesc într-adevăr după înaintarea împărăţiei lui Dumnezeu înăuntrul meu, fără îndoială că voi căuta hrana pe care mi-a pregătit-o Dumnezeu pentru creşterea mea duhovnicească. Faptele cuiva sunt totdeauna cele mai sigure semne ale dorinţelor şi gândurilor lui. Aşa că dacă întâlnesc pe cineva care-şi zice creştin şi totuşi nu găseşte vreme pentru Biblie, deşi unele din cele mai bune ceasuri le dă pentru citirea jurnalelor, adică pentru mâncarea prazului Egiptului, pentru lucruri cel puţin deşarte, dacă nu primejdioase, adică ceapa, răsplată robiei la cărămizi, nu mi-e greu să-mi dau seama de adevărata stare a sufletului său; sunt încredinţat că un astfel de creştin nu poate fi duhovnicesc, ca nu se hrăneşte cu Hristos, că nu poate trăi pentru EL şi nici să-i fie martor aici.

Dacă un israelit n-ar fi căutat să-şi strângă, în frăgezimea dimineţii, porţia de pâine cerească pe care i-o pregătise harul lui Dumnezeu, îndată i-ar fi lipsit puterile ca să-şi urmeze călătoria. Tot aşa şi noi trebuie să facem din Hristos singura ţintă a sufletului nostru, altminteri viaţa duhovnicească se va slăbi negreşit. Chiar simţirile şi descoperirile ce le avem despre Hristos nu pot sa ne hrănească duhovniceşte, pentru că acestea sunt supuse la mii de schimbări, pe câtă vreme Hristos este acelaşi, ieri, azi şi mâne „în veci de veci”. Pâinea vieţii este Hristos ieri, şi trebuie să fie şi azi Hristos şi acelaşi Hristos în toate veşniciile. Nu merge nici să te hrăneşti parte cu Hristos şi parte cu altceva. După cum Hristos singur este Viaţa, tot aşa şi „a trăi” (Filip. 1. 21) nu înseamnă altceva decât tot Hristos singur. După cum nu putem amesteca nimic la ceea ce ne-a născut la viaţa veşnică, adică după cum n-am făcut mimic pentru moştenirea vieţii veşnice, tot aşa nu putem să amestecăm nimic cu Fiul care ne întreţine această viaţă.

Este foarte adevărat că, după cum Israel a mâncat din „grâul ţării” (Iosua 5), şi noi putem, în duh şi prin credinţă, să ne hrănim chiar acum cu un Hristos înviat, slăvit şi înălţat la cer după ce a săvârşit o mântuire deplină. Ştim că atunci când cei răscumpăraţi ai lui Dumnezeu vor intra în locurile de slava, de odihnă şi nemurire, care se găsesc dincolo de Iordan, vor fi sfârşit de fapt cu hrana din pustie; dar cu Hristos nu vor sfârşi niciodată şi nici cu aducerea aminte de ceea ce a fost El ca hrană în pustie. – Dumnezeu voia ca Israelul, săturat cu laptele şi mierea din pământul Canaanului, să nu uite niciodată mana care le fusese hrană în timpul celor patruzeci de ani de petrecere în pustie. „Iată ce a poruncit Domnul: „Să se păstreze un omer plin cu mană pentru urmaşii voştri, ca să vadă şi ei pâinea pe care v-am dat-o s-o mâncaţi în pustie, după ce v-am scos din ţara Egiptului”. Şi Moise a zis lui Aron: „Ia un vas, pune în el un omer plin cu mană, şi aşează-înaintea Domnului, ca să fie păstrat pentru urmaşi noştri” (vers. 32, 33).

Ce semn de aducere aminte de credincioşia lui Dumnezeu! Nu l-a lăsat să moară de foame, cum se aşteptau inimile lor nesimţitoare şi necredincioase; El a făcut să le plouă din cer pâine, i-a hrănit cu pâine îngerească, veghea asupra-le cu duioşia unei mame, se purta cu ei cu îndelungă răbdare, i-a purtat pe aripi de vultur; şi, dacă ar fi stăruit să rămână în har, i-ar fi pus, pentru totdeauna, în stăpânirea tuturor făgăduinţelor făcute părinţilor lor. Vasul cu mană, cu porţia pentru o zi, căci în el era tocmai un omer, era aşezat înaintea Domnului. În acest vas nu erau viermi sau mană stricată, ca cea strânsa din lăcomie; se afla numai mana aşa cum era dată de Dumnezeu, şi aici era socotită ca semn de aducere aminte a credincioşiei lui Dumnezeu faţă de nevoile celor scăpaţi de El din mâinile vrăjmaşului.

Nu tot aşa era cu cel care strângea mana pentru el însuşi; căci atunci semnele stricăciunii se arătau fără zăbavă. Să nu ne gândim niciodată să ne strângem merinde, căci dacă înţelegem adevărul şi temeinicia stării în care ne-a aşezat Dumnezeu, vedem bine că, zi de zi, trebuie să ne hrănim cu Hristos, cu Acela care s-a coborât din cer să-Şi dea viaţa pentru lume; Dacă, însă, cineva îşi uită starea dată de Dumnezeu şi vrea să-şi facă merinde pentru ziua de mâine, adică pune la o parte adevărul, care-i prisoseşte în clipa de faţă, în loc sa-l folosească pentru înnoirea puterilor sale, această parte din Adevăr pusă deoparte se va strica neapărat. Este mare lucru să cunoşti adevărul, dar trebuie să-l trăieşti în viaţa de toate zilele. Dumnezeu nu vrea să ţinem adevărurile doar în cap şi să nu le mai împlinim cu inima. Te ia groaza de multe ori când asculţi atâtea mărturisiri de credinţă făcute de unii, fie în rugăciuni sau altfel, şi când te gândeşti că tocmai ei sunt cei dintâi, care, în ceasul încercării, n-ar puterea duhovnicească necesară ca să arate cu fapte ce au rostit cu buzele.

Este o mare primejdie când mintea o ia înaintea inimii. De aici vine faptul care încântă pe cei neştiutori când văd că unii parcă înaintează repede până, deodată, iată că se opresc şi parcă dau îndărăt. Se aseamănă aceştia cu israeliţii, care strângeau mană mai multă decât le trebuia pentru o zi. În aceasta privinţă puteau să pară mult mai sârguincioşi decât ceilalţi; totuşi, fiecare grăunte pe cere-l strângeau peste ceea ce aveau nevoie „pentru ziua de azi” era nu numai nefolositor, ci şi dăunător, căci „făcea viermi”.

Tot aşa şi creştinul trebuie să întrebuinţeze ce are; trebuie să simtă nevoie să se hrănească cu Hristos, iar nevoia să vină din slujba pentru El. Numai credinţei şi trebuinţelor adevărate se descopere firea şi căile lui Dumnezeu, nemăsurata frumuseţe a lui Isus, şi minunăţiile adânci şi dătătoare de viaţă ale Scripturii. Cu cât vom întrebuinţa mai mult ce avem, cu atât ni se va da mai mult. Viaţa creştinului trebuie trăită. Aici greşesc atâţia creştini. Se întâmpla adesea că cei care înaintează mai repede cu cunoştinţa, sunt cei mai zăbavnici în împlinirea celor ştiute, fiindcă la ei este o lucrare mai mult cu capul, nu cu inima şi cu duhul. Niciodată n-ar trebui să pierdem din vedere, noi creştinii, că noi n-avem o religie, fie chiar creştină, ci avem viaţa, avem pe Isus, care n-are nimic de a face cu vre-o îngrămădire de păreri, de dogme, sau de simţiri frumoase, evlavioase sau religioase. El este întâi de toate Acela în care putem avea ORICE bun. EL ÎNSUŞI este Binele şi orice în legătură cu fiecare credincios în parte. Numai de la El putem lua miresma pe care s-o răspândim în orice împrejurare şi în orice vreme, îmbălsămând totul din jurul nostru cu înrâurirea Lui.

Pe scurt, tot ce este un creştin este urmarea legăturii lui cu Isus. Hristos este creştinismul şi religia noastră! Poţi să ai vederi oricât de limpezi, gânduri oricât de apropiate de adevăr, porunci oricât de sfinte şi, cu toate acestea, să n-ai nici o legătură cu Isus. O mărturisire de credinţă poate fi cât de dreaptă, dar, fără El, când e pusă la încercare, se dovedeşte stearpă, rece şi moartă.

Cititorule creştin, gândeşte-te că nu eşti numai mântuit prin Isus, ci şi trăieşti în El. Caută-l „dis de dimineaţă”, caută-L pe El însuşi, numai pe El însuşi, numai pe El. Când ar vrea ceva sau cineva să ne atragă luarea aminte, să ne întrebăm: „îmi înfăţişează aceasta pe Isus? Mi-arată ceva din Isus, mă va apropia şi mai mult de El?” Dacă nu, aruncă totul fără şovăire, da, îndepărtează orice, chiar când ţi s-ar arăta sub o înfăţişare dintre cele mai atrăgătoare, chiar când ar fi găsit bine de cei mai încercaţi creştini. Dacă într-adevăr ai de gând să înaintezi în viaţa creştină, să te bucuri mai mult de viaţa dumnezeiască şi să cunoşti şi mai mult pe Isus, retrage-te în pustiul inimii tale, ca golul ei să fie plin de El. El să-ţi fie singura hrana, Mana din pustie. Culege-L, ca albina mierea, de pe roua limpede a Cuvântului Său si hrăneşte-te ca El, ca după foamea pricinuită de mersul vitejesc prin pustie. Dumnezeul cel atât de bogat în har să te întărească din belşug în toate prin Duhul Sfânt! (Nota: Cititorul să citească bine capitolul 6 din evanghelia după Ioan în legătură cu mana. Paştele s-a apropiat, Isus satură mulţimea, apoi se retrage pe un munte ca să fie singur. De acolo vine în ajutorul alor Săi, care erau în strâmtoare în mijlocul valurilor. După aceea descopere învăţătura despre fiinţa şi lucrarea Sa şi spune că Îşi va da trupul pentru viaţa lumii şi că nimeni nu va putea avea viaţă dacă nu mănâncă trupul Său şi nu bea sângele Său. Vorbeşte apoi despre Sine însuşi că se va înălţa acolo unde era mai înainte şi, în sfârşit, despre puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt.)

În acest capitol, mai găsim şi sabatul în legătură cu mana şi cu starea lui Israel, aşa cum e înfăţişată aici. De la capitolul 2 din Geneză şi până la capitolul 16 din Exod, nici nu e pomenită aceasta orânduire a sabatului. Aceasta, ar trebui se dea de gândit. Jertfa lui Abel, umblarea cu Dumnezeu a lui Enoh, propovăduirea lui Noe, chemarea lui Avraam cu istoria amănunţită a lui Isaac, Iacov şi a lui Iosif ne sunt înfăţişate toate; dar nici pomeneală de sabat, până în clipa când vedem pe Israel recunoscut ca popor în legătura cu Domnul şi sub răspunderea ce urma din această legătură. Sabatul (odihna) a fost curmat în Eden şi-l vedem din nou rânduit pentru Israel în pustie. Dar vai! omului nu-i place odihna lui Dumnezeu. „în Ziua a şaptea unii din popor au ieşit să strângă mană şi n-au găsit. Atunci Domnul a zis lui Moise: „Până când aveţi de gând să nu păziţi poruncile şi legile Mele? Vedeţi că Domnul v-a dat sabatul; de aceea vă dă în ziua a şasea hrană pentru două zile. Fiecare să rămână la locul lui, şi în ziua a şaptea, nimeni să nu iasă din locul în care se găseşte” (vers. 27-29). Dumnezeu voia ca poporul Său să se bucure de o dulce odihnă cu El, vrea să-i dea odihnă, hrană şi să-i potolească setea chiar în pustie; inima omului însă nu preţuieşte odihna lui Dumnezeu. Israeliţii puteau să-şi aducă aminte de vremea când „stăteau lângă oalele cu carne” din ţara Egiptului, dar nu puteau să preţuiască binecuvântarea de a sta fiecare, în cortul său, bucurându-se cu Dumnezeu de „odihna sfântului sabat şi hrănindu-se din mana cerului”.

Sa luăm seama că aici sabatul este înfăţişat ca un dar. „Domnul v-a dat (Notă: Nu trebuie să se tălmăcească: „a poruncit”) sabatul” (verset 29). Mai departe însă, chiar în această carte, îl găsim ca lege, întovărăşit de un blestem şi de o pedeapsă, dacă nu va fi păzit. Omul căzut în păcat, fie că ar primi o lege, un blestem sau o binecuvântare, pentru el este tot una, căci firea lui e rea.

Nu poate nici să se odihnească cu Dumnezeu, dar nici să lucreze pentru El. Dacă lucrează Dumnezeu şi-i face o odihnă, el nu vrea să rămână în această odihnă, şi când îi spune Dumnezeu să lucreze, el nu vrea. Aşa este omul. Nu iubeşte pe Dumnezeu. Totuşi capitolul 16 din Exod ne arată că omul nu poate preţui sabatul lui Dumnezeu ca pe un dar al Lui; iar în capitolul 15 din Numeri, vers. 32-36, vedem că nu poate să-i fie nici ca lege.

Ştim că sabatul ca şi mana erau pilde. Sabatul, în el însuşi, era o adevărată binecuvântare, o îndurare din mâna Domnului Dumnezeului dragostei şi harului, care voia ca, prin înviorarea unei zile de odihnă din şapte, să îndulcească truda şi munca de pe pământul blestemat din pricina păcatului. Oricum am privi orânduirea sabatului, o vedem totdeauna unita cu cea mai bogată îndurare, fie în legătură cu omul, fie cu făptura necuvântătoare.

Dacă creştinii ţin „ziua dintâi a săptămânii”, „ziua Domnului”, în felul potrivit ei şi în ea putem vedea aceeaşi purtare de grijă plină de har. „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2. 27); şi deşi omul nu l-a ţinut niciodată aşa cum voia Dumnezeu, asta nu scade cu nimic harul care străluceşte în orânduirea lui şi nici nu dezbracă această zi de însemnătatea ei, ca icoană a acelei odihne veşnice care rămâne încă pentru poporul lui Dumnezeu, sau ca umbră a odihnei avute numai de Dumnezeu, odihna de care se bucură acum creştinul prin credinţa în Isus şi în lucrarea Lui. Să nu-şi închipuie cititorul că scriitorul acestor rânduri ar încerca, în vreun fel, să aducă atingere zilei, care, pentru timpul ei, era pusă deoparte din mila Celui care dorea odihna omului şi a dobitocului şi cu atât mai puţin să scadă însemnătatea deosebită ce o are ziua Domnului în Noul Testament. Deloc. Ca om el preţuieşte ziua a şaptea, iar ca creştin se bucură de cea dintâi zi a săptămânii şi nu vrea deloc să micşoreze însemnătatea pe care o au amândouă zilele acestea, fiecare în felul ei. Scriitorul doar roagă pe cititor să nu judece aceste rânduri ca gânduri făcute mai dinainte sau împrumutate de la alţii, ci să se hotărască să le cântărească cu nepărtinire în balanţa sfintelor Scripturi, mai înainte de a-şi face vreo părere oarecare. Dacă Domnul va îngădui, vom mai vorbi despre ziua aceasta. Să învăţăm a preţui şi mai mult odihna pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu în Hristos, şi, bucurându-ne de El, ca odihna noastră, să ne hrănim cu El ca „mana ascunsă” strânsă în puterea învierii, în sfântul locaş al lui Dumnezeu, în cer, adică gândindu-ne la ce a făcut Dumnezeu pentru noi, coborându-se în lumea aceasta, în harul Său nemărginit, ca să putem sta înaintea Lui, în toată desăvârşirea lui Hristos, şi să ne hrănim veşnic cu bogăţiile Lui nepătrunse.