„Mantia de sub efod s-o faci întreagă de materie albastră; – pe margine, de jur împrejurul tiviturii, să pui nişte rodii de culoare albastră, purpurie şi cărămizie, presărate cu clopoţei de aur: un clopoţel de aur şi o rodie, pe toată marginea mantiei de jur împrejur. Aaron se va îmbrăca cu ea ca să facă slujba; când va intra în locaşul sfânt înaintea Domnului şi când va ieşi din el, se va auzi sunetul clopoţeilor, aşa că el nu va muri” (vers. 31-35). Mantia albastră de sub efod este o icoană a firii cu totul cereşti a Marelui nostru Preot. El s-a dus în ceruri, dincolo de orice privire omenească; dar, prin puterea Duhului Sfânt, avem o mărturie că El trăieşte, înaintea lui Dumnezeu; dar nu numai o mărturie, ci şi roadă. „Un clopoţel de aur şi o rodie, un clopoţel de aur şi o rodie”. – Aşa este rânduiala plină de frumuseţe a lui Dumnezeu. – O mărturie credincioasă dată marelui adevăr că Isus trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi, va fi strâns unită cu o slujbă rodnica. De am putea avea o înţelegere mai adânca a acestor scumpe şi sfinte adevăruri!

„Să faci şi o tablă de aur curat, şi să sapi pe ea, cum se sapă pe o pecete: „Sfânt Domnului”. S-o legi cu o sfoară albastră de mitră, în partea dinainte a mitrei. Ea să fie pe fruntea lui Aaron; şi Aaron va purta fărădelegile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte; ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui” (vers. 36-38). Aici este un adevăr de seamă pentru suflet. Tabla de aur, pe fruntea lui Aaron, înfăţişa sfinţenia din firea Domnului Isus. „Ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui”. Câtă linişte pentru inimă în mijlocul tuturor valurilor vieţii noastre! Marele nostru Preot stă „necurmat” înaintea lui Dumnezeu, pentru noi. Suntem înfăţişaţi prin El şi îndreptăţiţi în El. Sfinţenia Lui e a noastră. Cu cât ne vom cunoaşte mai adânc nevrednicia şi slăbiciunea noastră, cu atât vom fi mai încredinţaţi de acest adevăr umililor: că nimic bun nu locuieşte în noi; şi astfel vom binecuvânta cu mai multă râvnă pe Dumnezeul oricărui har pentru acest adevăr plin de mângâiere: „Ea va fi necurmat pe fruntea lui înaintea Domnului, pentru ca ei să fie plăcuţi înaintea Lui”.

Dacă s-a întâmplat ca cititorul meu să fie adesea ispitit şi istovit de îndoieli şi teamă, de urcări şi coborâri în starea lui duhovnicească, cu o pornire neîncetată de a privi în el însuşi, la sărmana sa inimă rece, nestatornică şi ursuze, n-are decât să se bizuie din toată inima pe acest adevăr de preţ, că Marele nostru Preot Hristos îl înfăţişează înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu; n-are decât să-şi aţintească privirea pe tabla de aur, şi să citească pe ea măsura primirii sale veşnice în faţa lui Dumnezeu. Duhul Sfânt să-l facă să guste dulceaţa şi puterea acestei învăţături dumnezeieşti şi cereşti!

„Fiilor lui Aaron să le faci tunici, să le faci brâie, şi să le faci scufii, spre cinste şi podoabă. – Fă-le izmene de in, ca să-şi acopere goliciunea. – Aaron şi fiii lui le vor purta, când vor intra în cortul întâlnirii, sau când se vor apropia de altar, ca să facă slujba în locaşul sfânt; astfel ei nu se vor face vinovaţi şi nu vor muri” (vers. 40-43). Aici Aaron şi fiii lui înfăţişează pe Hristos şi Biserica, în puterea unei sigure neprihăniri dumnezeieşti şi veşnice. Veşmintele preoţeşti ale lui Aaron înfăţişează însuşirile lăuntrice foarte însemnate, personale şi veşnice ale lui Hristos; pe când „tunicile” şi „scufiile” fiilor lui Aaron înfăţişează harul felurit cu care este îmbrăcată Biserica, drept urmare a unirii ei cu Căpetenia cea mai mare a casei preoţeşti.

Astfel, tot ce ni se perindă pe dinaintea ochilor ne arată cu câtă duioşie plina de îndurare se îngrijea Domnul de nevoile poporului Său, îngăduind alor Săi să vadă pe Acela, care se pregătea să mijlocească pentru ei şi să-i înfăţişeze înaintea Lui, îmbrăcat cu toate veşmintele care răspundeau în totul stării poporului, aşa cum o cunoştea Dumnezeu. Nimic din ceea ce putea să dorească sau să aibă nevoie inima nu fusese uitat. Poporul Israel, privind pe Aaron din cap până la picioare, putea să vadă că nimic nu-i mai lipsea, de la mitra sfântă, care-i acoperea fruntea, până la clopoţeii şi la rodiile ce-i înconjurau marginea mantiei, toate erau aşa cum trebuiau sa fie, pentru că totul era asemenea chipului arătat pe munte, totul era după preţuirea pe care o făcuse Domnul pentru nevoile poporului Său şi pentru cerinţele Sale.

Dar mai este ceva care cere din partea cititorului, o luare aminte deosebită: felul în care aurul este băgat în lucrătura acestor haine. Despre aceasta se vorbeşte mai pe larg în cap. 39, dar tâlcuirea îşi poate găsi locul aici: „Au întins nişte plăci de aur, şi le-au tăiat în fire subţiri, pe care le-au ţesut în materiile vopsite în albastru, în purpuriu şi în cărămiziu, şi în in subţire; era lucrat cu măiestrie” (Cap. 39. 3). Am arătat ca „albastrul, purpuriul, cărămiziul şi inul subţire” înfăţişează feluritele însuşiri ale firii omeneşti ale lui Hristos, şi ca aurul înfăţişează firea Sa Dumnezeiască. Firele de aur erau ţesute cu măiestrie printre celălalt material, în aşa fel în cât să fie nedespărţit unite cu acesta şi totuşi să fie cu totul deosebite de el. Potrivirea acestei icoane izbitoare cu însuşirea Domnului Isus este plina de interes. În felurite întâmplări înfăţişate în Evanghelie, este uşor de deosebit însuşirea lămurită şi tainica unire a firii omeneşti cu cea dumnezeiască.

Priviţi, de pildă, pe Hristos pe marea Galileii. Se afla în mijlocul furtunii, „dormind pe un căpătâi” (Marcu 4, 38), scumpă arătare a firii Sale omeneşti! Dar după o clipă, El se arată în toată măreţia şi strălucirea firii dumnezeieşti; şi, ca cel mai înalt stăpânitor al lumii, cearta vântul şi porunceşte mării se tacă. Nu este aici nici opintire, nici grabă, nici pregătire mai dinainte. Odihna în firea omenească nu este mai firească decât lucrarea în firea dumnezeiască. Hristos este în totul la largul Său, atât într-o stare, cât şi în cealaltă. – Priviţi-L şi atunci când cei ce strângeau darea vorbesc lui Petru. Ca „Dumnezeu tare, atotputernic, stăpânul cerurilor şi al pământului”, El pune mâna pe comorile mării şi zice: „sunt ale Mele” (Ps. 50. 12; 24. 1; Iov 41. 2); şi, după ce a zis că; „a Lui este marea. El a făcut-o” (Ps. 55.5), schimbă felul de vorbire şi, arătându-Şi întreaga Sa fire omenească, se uneşte cu sărmanul Său ucenic prin aceste cuvinte mişcătoare: „Ia-o şi dă-le-o lor pentru Mine şi pentru tine” (Matei 17. 27). Cuvinte pline de har, aici mai ales, înaintea minunii care arăta, într-un chip atât de desăvârşit, dumnezeirea Aceluia, care se unea, astfel, într-o bunăvoinţă nesfârşită, cu un sărman viermuşor de pe pământ. – Şi la mormântul lui Lazăr (Ioan 11), El se înfioară şi plânge; şi aceşti fiori, aceste lacrămi izvorăsc din adâncul unei firi omeneşti depline, din acea inimă omenească ce simţea, ca nici o alta inimă, ce înseamnă să te afli în mijlocul unei lumi, unde păcatul a adus roade atât de grozave. Dar, ca Cel ce este Învierea şi Viaţa”, ca Cel ce ţine în mâna Sa atotputernică „cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apoc. 1. 18), El strigă: „Lazăre, vino afară!” şi, la glasul lui Isus, moartea şi mormântul îşi deschide porţile şi lasă să iasă afară pe prinsul lor.

Alte întâmplări din Evanghelie vor veni în mintea cititorului, ca lămuriri ale acestei împletituri de fire de aur cu „albastru, purpuriu, cărămiziu şi in subţire”, adică a acestei uniri a dumnezeirii şi firii omeneşti în Fiinţa tainică a Fiului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt a unit la un loc dumnezeirea cu firea omenească, printr-o „lucrare făcuta cu măiestrie”, şi le înfăţişează minţii înnoite a credinciosului, pentru ca el să se bucure şi să se minuneze.