Trebuie sa ne mai oprim la piciorul muntelui Horeb, „îndărătul pustiei”, ca să vedem acolo necredinţa omului şi harul fără margini al lui Dumnezeu, arătându-se în chip izbitor.

„Moise a răspuns si a zis: „iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu, ci vor zice: „Nu ţi s-a arătat Domnul” (verset 1)! Ce greu e să birui necredinţa inimii omului şi ce trudă până să se încreadă în Dumnezeu! Ce zăbavnic e omul, când e vorba sa asculte o făgăduinţă a lui Dumnezeu! Totul se poate, numai asta nu. Cea mai slabă trestie pe care o poate vedea ochiul omului e socotită mai tare, ca temelie a încrederii, decât nevăzuta „Stâncă a veacurilor” (Isa. 26. 4). Firea veche se va repezi mai mult spre o apă omenească oarecare, spre o crăpătură de pământ, decât să rămână lângă izvorul ascuns al „apelor vii” (Ier. 2. 13; 17. 13).

Sa ne gândim că Moise văzuse şi auzise destule ca să pună capăt tuturor temerilor. Focul arzând în rugul care nu se mistuia; harul în toată bunăvoinţa Lui; marile nume de preţ ale lui Dumnezeu; porunca dumnezeiască; făgăduinţa că Dumnezeu va fi cu el, toate aceste lucruri ar fi trebuit să înăbuşe orice gând de teamă şi să dea inimii o siguranţă hotărâtă. Şi totuşi Moise mai pune şi alte întrebări, la care Dumnezeu tot răspunde. Şi, cum am văzut, fiecare întrebare pune în lumină o nouă îndurare dumnezeiască: „Domnul i-a zis: Ce ai în mână? El a răspuns; Un toiag” (verset 2). Dumnezeu voia să ia pe Moise aşa cum era şi să se slujească de ce avea el în mână. Toiagul, cu care mânase Moise oile lui Ietro, avea să fie întrebuinţat pentru dezrobirea Israelului lui Dumnezeu, pentru pedepsirea Egiptului, pentru croirea, dea curmezişul mării, unui drum pentru poporul răscumpărat de Domnul, şi ca să facă să ţâşnească apă din stâncă pentru răcorirea oştilor însetate ale lui Israel în pustie. Dumnezeu se slujeşte de uneltele cele mai slabe ca să aducă la îndeplinire planurile cele mai măreţe. „Un toiag” „un corn de berbec” (Iosua 6. 5); „o prăjitură de pâine de orz” (Jud. 7. 13); „un ulcior de apă” (1 Împăraţi 19. 6); „praştia unui cioban” (l Samuel 17. 50); toate, într-un cuvânt, pot sluji, în mâna lui Dumnezeu, la aducerea la împlinire a lucrării Lui. Oamenii îşi închipuie că nu se poate ajunge la mari isprăvi decât prin mijloace mari; nu acestea sunt însă căile lui Dumnezeu. El se slujeşte de un „vierme” ca şi de „soarele arzător”, de un cuvânt rău ca şi de un „vânt uscat de la răsărit” (Iona 4).

Dar Moise avea de învăţat o lecţie de seamă, atât cu privire la toiag, cât şi la mâna cu care-l mânuia. El avea de învăţat, iar poporul avea să fie înduplecat. „Domnul a zis: „Aruncă-l la pământ”. El l-a aruncat la pământ şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă”. El şi-a întins mâna şi l-a apucat, şi şarpele s-a prefăcut iar într-un toiag în mâna lui. „Iată, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă ca ţi s-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov” (vers. 3-5). Toiagul s-a prefăcut în şarpe, aşa că Moise fugea de el, dar, la porunca Domnului, el a luat şarpele de coadă şi şarpele s-a prefăcut iar toiag. Nimic n-ar putea arata mai bine puterea Satanei întoarsă împotriva lui însuşi. Avem multe pilde despre acest fapt în căile lui Dumnezeu şi chiar în Moise. Şarpele este cu total sub puterea lui Hristos; şi, când va ajunge la marginea din urmă a căilor lui nesăbuite, va fi aruncat în iazul cu foc ca să-şi culeagă acolo, în veşnicie, roadele faptelor lui. „Şarpele cel vechi”, „învinuitorul” şi „vrăjmaşul” va fi, pentru veşnicie, culcat la pământ sub toiagul unsului lui Dumnezeu (Apoc. 12. 9, 10).

„Domnul i-a mai zis: „Bagă-ţi mâna în sân”. El şi-a băgat mâna în sân, apoi a scos-o şi iată că mâna i se acoperise de lepră şi se făcuse albă ca zăpada. Domnul a zis: „Bagă-ţi din nou mâna în sân”. El şi-a băgat din nou mâna în sân; apoi a scos-o din sân; şi iată că mâna se făcuse iarăşi cum era şi carnea lui” (vers. 6, 7). Mâna acoperită cu lepră şi curăţirea de această lepră înfăţişează urmarea morala a păcatului şi felul cum a fost ridicat păcatul prin lucrarea prea sfântă a lui Hristos. Pusă în sân, mâna sănătoasa se face leproasă; şi mâna leproasă, pusă în sân, se face sănătoasă. Lepra este icoana preînchipuitoare a păcatului, iar păcatul a intrat prin cel dintâi om şi e fost ridicat de al doilea om. „Moartea a intrat printr-un om, şi tot printr-un om a venit şi învierea morţilor” (1 Cor. 15. 21). Căderea a venit prin om, şi tot prin om răscumpărarea; prin om a venit greşeala şi tot prin el iertarea; prin om a intrat păcatul în lume şi tot prin el neprihănirea; prin om şi-a făcut loc moartea în lume şi tot prin el moartea a fost înlăturată şi a venit viaţa, neprihănirea şi slava. Astfel că nu numai şarpele va fi biruit şi pierdut, dar şi orice urmă din lucrarea lui nenorocită va fi ştearsă de tot prin jertfa de ispăşire a Aceluia „care s-a arătat ca să nimicească lucrurile diavolului” (1 Ioan 3. 8).

„Dacă nu vor crede nici aceste două semne şi nu vor asculta de glasul tău, sa iei apă din râu şi s-o torni pe pământ; şi apa pe care o vei lua din râu se va preface în sânge pe pământ” (verset 9). Aici vedem ce urmări are nesupunerea la mărturia lui Dumnezeu. Acest semn nu trebuia făcut decât dacă n-ar fi primit pe cele două dinainte. Mai întâi, trebuia să fie un semn pentru Israel, şi apoi o urgie pentru Egipt (Exod 7. 17).

Totuşi inima lui Moise nu-i încă împăcată. Moise a zis Domnului: „Ah, Doamne! eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău, căci vorba şi limba mi-i încurcată” (verset 1). Ce mişelie! Numai răbdarea nesfârşită a Domnului putea s-o sufere. Hotărât, când îi zisese Dumnezeu: „Eu voi fi cu Tine” nu dădea El oare robului Sau chezăşia fără greş că ori de ce ar fi avut nevoie n-avea să-i lipsească? Şi, de-ar fi avut nevoie să fie un bun purtător de cuvânt, „Eu sunt” nu era să fie cu el? Dar de vorbire, înţelepciune, patere, tărie, toate nu erau oare cuprinse în această comoară nesecată? „Dumnezeu i-a zis: „Cine a făcui gura omului, şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul? Du-te dar, Eu voi fi cu gura ta şi le voi învăţa ce vei avea de spus” (verset 11, la Har deplin fără pereche! Har vrednic de Dumnezeu! Nimeni nu e ca Dumnezei nostru, al cărui har îngăduitor să treacă peste toate greutăţile noastre, sa îndestuleze, cu prisosinţă, toate nevoile noastre şi să ajute slăbiciunii noastre. „Eu, Domnul” ar trebui să facă să tacă, pentru totdeauna, toate cârtirile inimilor noastre. Dar vai! Aceste cârtiri sunt greu de răsturnat; ele se ridica mereu, turburându-ne pacea şi necinstind această Fiinţă binecuvântată, care se înfăţişează ea însăşi inimilor noastre, în toată plinătatea sa, aşa ca să sorbim din această plinătate, după nevoile noastre.

E bine să ne amintim că, atunci când Domnul e cu noi, lipsurile şi neputinţele noastre se prefac, pentru El, într-un prilej ca să-şi desfăşoare harul Lui îndestulător pentru toate şi să-şi arate răbdarea Lui desăvârşită. Dacă Moise şi-ar fi adus aminte de aceasta, faptul că n-avea darul vorbirii nu l-ar fi neliniştii. Apostolul Pavel ne învaţă să spunem: „Mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru că puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12. 9, 10). Acest fel de a vorbi este al unuia care a înaintat în şcoala lui Hristos. E mărturisirea unui om, care nu se neliniştea de loc că n-avea darul vorbirii, fiindcă el descoperise, în îndurarea Domnului Isus, un răspuns la toate nevoile lui, oricare ar fi ele.

Cunoaşterea acestui adevăr ar fi trebuit să izbăvească pe Moise din neîncrederea lui şi din frica, peste măsură de mare, care-l stăpâneau. Încredinţarea că din milostivirea Sa, Domnul va fi ajutat gurii lui, ar fi trebuit să-l liniştească. Acela, care a făcut gura omului, putea, la nevoie, s-o binecuvinteze cu un mare dar de vorbire. Pentru credinţă, asta e un lucru foarte uşor; dar vai! biata inimă necredincioasă se bizuie mult mai mult pe o limbă puternic grăitoare, decât pe Acela, care a făcut-o. Acest fapt ni s-ar părea de neînţeles, dacă n-am şti din ce e făcută inima firească. Aceasta inimă nu se poate încrede în Dumnezeu şi de aici vine acest cusur aşa de umilitor, de neîncredere în Dumnezeul cel viu, cusur pe care-l descoperim chiar la copiii lui Dumnezeu, când se lasă stăpâniţi, într-o măsură oarecare, de firea veche. Astfel, Moise se codeşte mereu: „Moise a zis: „Ah! Doamne, trimete pe cine vei vrea să trimeţi” (verset 13). Asta înseamnă, de fapt, să nu primească cinstea slăvită de a fi singurul trimes al Domnului în Israel şi în Egipt.

Ştim cu toţii cât de mult smerenia care vine de la Dumnezeu, este un har nepreţuit. „Îmbrăcaţi-vă cu smerenie” este o învăţătură dumnezeiască, şi smerenia este, fără îndoială, podoaba cea mai potrivită pentru un păcătos nevrednic. Dar a nu vrea să iei locul pe care ţi-l arată Dumnezeu, sau să urmezi celea pe care o arată El, nu mai este smerenie. La Moise, hotărât lucru, ce-l ţinea pe loc nu era smerenia, căci „mânia lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lui” ci era mai mult decât numai slăbiciune. Câtă vreme acest simţământ părea că e frică prea mare, ori cât de urâtă ar fi fost, Dumnezeu, în harul Său fără sfârşit, a îngăduit-o şi i-a răspuns prin făgăduinţe; dar, când a văzut că e necredinţă şi lenevire a inimii, dreapta mânie a lui Dumnezeu s-a aprins împotriva lui Moise şi, în loc ca el să fie singura unealta în lucrarea de mărturie şi de dezrobire a lui Israel, a trebuit să împărtăşească această cinste cu un altul.

Nimic nu necinsteşte pe Dumnezeu mal mult şi nimic nu este mal primejdios pentru noi decât smerenia mincinoasă. Când, sub cuvânt ca n-avem anumite daruri şi însuşiri, nu vrem să luăm locul pe care ni-l dă Dumnezeu, din mila lui, asta nu mai e smerenie. Dacă, de pilda, Moise ar fi avut darul acela de vorbire pe care-l socotea de trebuinţă pentru aducerea la îndeplinire a însărcinării lui, putem crede că nu s-ar fi dat în lături de a asculta chemarea lui Dumnezeu. Dar, vorba este, ce dar de vorbire i-ar fi trebuit? Răspunsul la această întrebare e că, fără Dumnezeu, nici-un dar de vorbire omenesc nu poate fi de ajuns, pe când, cu Dumnezeu, chiar dacă n-ai nici un dar de vorbire, poţi fi un slujitor cu putere pentru El.

Este aici un mare adevăr practic. Neîncrederea vine din mândrie, nu din omenie. Ea nu vrea sa se încreadă în Dumnezeu, pentru că nu găseşte în eul său o pricină să creadă. Dacă, din vreo pricină care e în mine, nu vreau să cred când vorbeşte Dumnezeu, eu fac pe Dumnezeu mincinos (1 Ioan 5.10) Dacă, atunci când Dumnezeu îşi arată iubirea, eu nu vreau să cred, sub cuvânt că nu mă socot destul de vrednic de această iubire, fac pe Dumnezeu mincinos şi-i arăt cu asta mândria inimii mele. Numai gândul că mi s-ar putea cuveni altceva decât iadul ar fi dovada unei adânci necunoştinţe a stării mele şi a ceea ce cere Dumnezeu de la mine; a nu vrea să iau locul hărăzit de dragostea răscumpărătoare, prin ispăşirea săvârşită de Hristos, este a face pe Dumnezeu mincinos şi a necinsti jertfa de pe Cruce. Dragostea lui Dumnezeu se revarsă de la El însuşi; nu faptele mele bune o atrag, ci starea mea de plâns. Şi nici de locul cuvenit mie, pe drept, nu-i vorba, ci de locul cuvenit lui Hristos. El a luat pe cruce locul păcătosului, pentru ca păcătosul să poată avea legătură cu El în slavă. Hristos a suferit ce trebuia să sufere păcătosul, pentru ca, astfel, acesta să aibă parte de ce se cuvine lui Hristos. Eul este astfel cu totul dat la o parte şi aici este adevărata smerenie. Nimeni nu poate fi cu adevărat smerit, înainte de a fi atins latura cerească a crucii; dar aici omul găseşte viaţa, neprihănirea şi bunăvoinţa dumnezeiască. Atunci ai sfârşit-o pentru totdeauna cu eul. Nu mai căuta, nici nu mai nădăjdui să găseşti vreun bine în tine, ci te hrăneşti din belşugul altuia. Eşti pregătit astfel să te uneşti cu glasul acelora care, în veşnicie, vor face să răsune cerurile de laudele lor, zicând: „Nu nouă, nu nouă, Dumnezeule, ci Numelui Tău se cuvine slavă” (Ps. 115. 1).

N-ar fi bine să ne oprim asupra greşelilor şi lipsurilor unui slujitor aşa de preţuit de Dumnezeu, ca Moise, despre care citim ca a fost credincios în toată casa lui Dumnezeu, ca slugă, ca să mărturisească despre lucrurile care aveau să fie vestite mai târziu (Evr. 3. 5). Dar, dacă nu trebuie să ne oprim asupra acestor lipsuri, dintr-un duh de mulţumire personală ca şi cum, în aceleaşi împrejurări, noi am fi lucrat altfel, trebuie cel puţin să, căutăm să scoatem, din ce ne spune Scriptura, sfintele lecţii pe care a avut El de gând să ni le dea. Ar trebui să învăţam să ne judecam pe noi înşine şi să ne încredem cu adevărat în Dumnezeu, să înlăturăm, eul, pentru ca Dumnezeu să poată lucra în noi, prin noi şi pentru noi. Aici stă adevărata taina a puterii.

Am văzut că Moise s-a lipsit, din greşeala sa, de cinstea de a fi singura unealtă a lui Dumnezeu în lucrarea slăvită pe care avea s-o săvârşească. Dar nu numai atât. „Atunci, Domnul s-a mâniat împotriva lui Moise; şi a zis: „Nu-i oare acolo fratele tău Aaron, levitul? Ştiu că el vorbeşte uşor. Iată că el însuşi vine înaintea ta; şi, când te va vedea, se va bucura în inima lui. Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvintele în gura lui; şi eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui: vă voi învăţa ce aveţi de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură şi tu vei ţinea, pentru el, locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta cu care vei face semnele” (vers. 14-17). Aceste versete sunt o mână de învăţături practice foarte de preţ. Am văzut temerile şi îndoielile lui Moise, cu toate făgăduinţele ce primea din harul dumnezeiesc. Şi acum, măcar că Moise nu câştigase nimic, în felul acesta, ca putere; măcar că nu era nici mai multă putere în gura lui Aaron decât într-a lui; măcar că el, Moise, a trebuit, la urma urmei, să vorbească lui Aaron, îl vedem gata de plecare de îndată ce se poate bizui pe ajutorul unui muritor, sărac şi slab, ca şi dânsul, în vreme ce nu ştiuse să asculte, când Domnul îi dădea mereu făgăduinţa că va fi cu el.

Iubite cititor, toate acestea nu sunt oare pentru noi o oglindă, în care se răsfrânge inima ta şi a mea? Cu toţii suntem aplecaţi să ne încredem mai de grabă în orice altceva decât în Dumnezeul cel viu. Sprijiniţi şi ocrotiţi de un muritor la fel cu noi, păşim cu îndrăzneală şi fără temere înainte; dar tremurăm, ne codim, ne îndoim când avem lumina harului Domnului, care să ne îmbărbăteze, şi puterea braţului său atotputernic, care să ne sprijine. Asta ar trebui să ne smerească adânc înaintea Domnului, şi să ne căutăm să-l cunoaştem mai bine, ca să ştim să ne punem deplina încredere în el şi să mergem înainte cu un pas mai hotărât, pentru că-L avem numai pe El singur ca izvor de putere. Tovărăşia unui frate este, fără îndoială, foarte de preţ: „Doi preţuiesc mai mult decât unul” (Ecl. 4. 9); fie ca-i vorba de lucru, de odihnă, ori de luptă. Domnul Isus şi-a trimes ucenicii „doi câte doi” (Marcu 6. 7); totuşi, dacă cunoaşterea personală a lui Dumnezeu nu e de aşa fel încât să putem-dacă trebuie — să mergem singuri, tovărăşia unui frate ne va fi de puţin folos. Trebuie ţinut seamă că Aaron, a cărui tovărăşie pare a fi mulţumit pe Moise, a fost tocmai acela, care, mai târziu, a făcut viţelul de aur (Exod 32. 21). Vedem, adesea, cum chiar persoana care ni se părea necesară propăşirii şi izbânzii noastre, ajunge, pe urma, un izvor de adânca mâhnire pentru inimile noastre. De-am putea să ne aducem totdeauna aminte de acest lucru!

Oricum ar fi, Moise ascultă în sfârşit; dar, înainte ca să fie pe deplin pregătit pentru însărcinarea la care era chemat, a trebuit ca Dumnezeu, cu mâna Lui, sa scrie pe firea lui hotărârea de moarte. Moise învăţase lecţii de seamă „îndărătul pustiei” acum, e chemat să înveţe una şi mai de seama „pe drum, în călătorie” (verset 24). E un lucru serios să fii slujitorul lui Dumnezeu; o creştere obişnuită nu poate pregăti un om pentru o astfel de chemare. Trebuie ca firea veche sa fie ucisă şi ţinută în această stare de moarte. „Ne spunea gândul că trebuie să murim ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care învie morţii” (2 Cor. 1. 9). Orice slujitor al Domnului, ca să fie binecuvântat în slujba sa, trebuie să înveţe ceva din ceea ce se cheamă a avea hotărârea de moarte scrisa pe firea veche. Moise a trebuit să treacă pe drumul acesta, mai înainte de a fi pregătit sufleteşte pentru însărcinarea sa. El mergea să spună lui Faraon: „Aşa vorbeşte Domnul: „Israel este fiul meu, întâiul meu născut. Îţi spun: „Lasă pe fiul meu să plece ca să-mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut” (verset 22, 23). Acesta era cuvântul pe care urma să-l ducă Moise lui Faraon; solie de moarte şi de judecata; dar, pentru Israel, Moise avea un cuvânt de viată, de mântuire. Cu toate acestea, să ne aducem aminte că acela, care vrea sa vorbească de moarte şi de judecata, de viaţă şi de mântuire, din partea lui Dumnezeu, trebuie să fi încercat, mai întâi, sufletul lui puterea acestor lucruri. Moise, la început de tot, ni se arată culcat în patul morţii; dar altceva era să intre în chiar experienţa morţii firii lui însuşi. De aceea cetim: „În timpul călătoriei într-un loc, unde a rămas peste noapte, l-a întâlnit Domnul şi a vrut să-l omoare. Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său, şi l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicând; „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine”. Şi Domnul l-a lăsat. Atunci a zis ea; „Soţ de sânge”, din pricina tăierii împrejur” (verset 24-26). Aceste versete ne arata o adânca taină a istoriei personale şi casnice a lui Moise. Este lămurit că, până în clipa asta, inima Seforei se dăduse înapoi, de la întrebuinţarea „unei pietre ascuţite” ca să taie ce era mai scump însuşirii ei fireşti; ea ocolise semnul care trebuia pus în carnea fiecăruia dintre copiii Israelului lui Dumnezeu; ea nu ştia că legătura ei cu Moise cerea lepădarea a tot ce era firesc; se dădea înapoi când era vorba de cruce. Era şi firesc, dar Moise se lăsase înrâurit de la ea în această privinţa; de aceea întâmplarea aceasta din călătorie. Dacă Sefora nu vrea să taie împrejur pe fiul său, Domnul va pune mâna pe soţul ei; şi, dacă Moise ţine seama de dorinţa femeii sale, Domnul „va căuta să-l omoare”. Hotărârea de moarte trebuie scrisă pe firea veche a lui; şi, dacă vom căuta s-o ocolim, într-un fel, o vom întâlni într-altul. Am văzut că Sefora închipuie Biserica lui Hristos. Ea s-a luat cu Moise, în acea vreme a vieţii lui, când era lepădat de Israel; şi locul, pe care l-am citit, ne învaţă că Biserica este chemată să cunoască pe Hristos ca pe Acela cu care ea este unită „prin sânge”. E o cinste mare pentru ca să bea din paharul Lui şi să fie botezată cu botezul Lui. Fiind răstignită ca şi dânsul, trebuie să se facă una cu moartea Sa, ca să-şi omoare mădularele pământeşti, să-şi ia, în fiecare zi, crucea şi să-L urmeze. Legătura ei cu Isus e întemeiată pe sânge; şi arătarea puterii acestei legături cere numaidecât moartea firii vechi.. „Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpâniri; în Ei aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o taiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, care stă în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti; fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi împreuna cu El prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Col. 2. 10-12).

Aceasta e învăţătura cu privire la starea bisericii faţă de Hristos, învăţătură plină de binecuvântările cele mai mari pentru biserică şi pentru fiecare din mădularele ei: iertare deplină de păcate, neprihănire, primire deplină, siguranţă veşnică, desăvârşita unire cu Hristos, în toată slava. „Voi sunteţi desăvârşiţi în El”. Ce s-ar mai putea adăuga celui ce e desăvârşit? Filozofia, învăţătura omenească, începuturile nedesăvârşite ale lumii acesteia? Mâncarea, ori băutura, zilele de sărbătoare, lunile noi şi sabatele? Nu lua nu gusta, nu te atinge de cutare sau cutare lucru, care nu sunt decât „porunci şi învăţături ale oamenilor”, zilele, lunile, vremile şi anii (Col. 2)? Nici unul din aceste lucruri, sau toate laolaltă, n-ar putea adăuga nici o iota Aceluia pe care Dumnezeu l-a declarat desăvârşit. Am putea, tot aşa de bine, întreba dacă, după cele şase zile de lucru întrebuinţate de Dumnezeu la facerea lumii, omul n-ar fi putut şi el pune ceva de la dânsul, ca pentru încheiere, la ceea ce Dumnezeu a declarat „foarte bun”.

Mai mult, nu trebuie nicidecum să ne închipuim aceasta stare de desăvârşire ca ceva pe care trebuie s-o atingă creştinul, sau până la care încă n-a ajuns, dar spre care trebuie să năzuiască stăruitor, fără să poată fi sigur vreodată s-o capete până-n ceasul morţii, ori înaintea scaunului de judecată. Această desăvârşire este partea copilului lui Dumnezeu, chiar şi a celui mai slab, a celui mai puţin învăţat. Cel mai neînsemnat dintre sfinţi este cuprins în acel „voi” al apostolului. Toţi copiii lui Dumnezeu au „totul deplin în Hristos”. Pavel nu zice „veţi fi”, „poate sunteţi”, „nădăjduiţi că veţi fi”, „rugaţi-vă ca să fiţi” ci, prin sfântul Duh, el spune, hotărât ca „voi aveţi totul deplin în Hristos”. Aici este adevăratul punct de plecare pentru creştin, şi înseamnă să răstorni totul, dacă iei, drept scop, ceea ce Dumnezeu a făcut un punct de plecare câştigat.

Dar va spune cineva: „N-avem noi păcate, lipsuri, slăbiciuni”? Negreşit că avem. „Dacă spunem că n-avem păcat, ne înşelam pe noi înşine, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1. 8). Noi avem în noi păcat, dar nu asupra noastră. Mai mult, înaintea lui Dumnezeu, noi nu suntem în „noi”, ci „în Hristos”. „În El, avem totul deplin”. Dumnezeu vede pe credincios prin Hristos, cu Hristos şi ca pe Hristos: asta e starea noastră neschimbată, şi locul nostru veşnic de creştini. „Dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti” s-a făcut „prin tăierea împrejur a lui Hristos” (Col. 2. 11); credinciosul nu mai este sub stăpânirea firii sale (Rom. 7. 5; 8. 9), măcar că vieţuieşte în trup; el s-a împreunat cu Hristos în puterea unei vieţi noi şi veşnice, şi această viaţă este nedespărţit legată de starea de neprihănire, în care este aşezat credinciosul înaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus a înlăturat tot ce era împotriva credinciosului şi l-a apropiat de Dumnezeu, aducându-i înaintea Lui, în aceeaşi slavă, de care se bucură El însuşi. Într-un cuvânt, Hristos este neprihănirea noastră (1 Cor. 1. 30; 2 Cor. 5. 21); şi asta pune capăt tuturor greutăţilor, răspunde tuturor întrebărilor, aduce la tăcere toate îndoielile: „Căci cel ce se sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-Unul” (Evr. 2. 11).

Aceste adevăruri vin din icoana preînchipuitoare înfăţişată în legătura lui Moise cu Sefora. Lăsăm, acum, pentru o vreme, „pustia”, dar nu vom uita marile lecţii şi sfintele înrâuriri primite acolo, aşa de însemnate pentru orice slujitor al lui Hristos şi pentru orice vestitor al Dumnezeului celui viu. Toţi cei ce vor să slujească şi să fie binecuvântaţi în slujba lor, fie în lucrarea de vestirea Evangheliei, fie în felurite însărcinări în Casa Domnului, care este Biserica, vor avea nevoie să se pătrundă de învăţămintele pe care le-a primit Moise la poalele muntelui Horeb şi pe drum „în călătorie”.

Dacă s-ar da acestor lucruri luarea aminte cuvenită, nu s-ar mai vedea atâtea persoane alergând, fără să fie trimese; nici nu s-ar mai vedea atâţia oameni, luând însărcinări pentru care n-au fost niciodată pregătiţi. Trebuie ca toţi cei ce vor să predice, să înveţe pe alţii, să îmbărbăteze, sa îndeplinească vreo slujba oarecare, să se cerceteze cu grija, ca să vadă dacă, în adevăr, sunt pregătiţi, învăţaţi şi trimeşi de Dumnezeu. Fără asta, isprava lor nu va fi recunoscută de Dumnezeu, nici binecuvântată pentru oameni; şi cu cât se va retrage mai repede, cu atât va fi mai de folos atât pentru ei, cât şi pentru acei cărora au vrut să li se pună un jug greu de ascultare. Niciodată o slujbă, data de oameni, nu va fi la locul ei în Biserica lui Dumnezeu. Trebuie ca orice slujitor să fie înzestrat de Dumnezeu, învăţat de El şi trimes de El.

„Domnul a zis lui Aaron: „Du-te înaintea lui Moise în pustie. Aaron a plecat şi a întâlnit pe Moise la muntele lui Dumnezeu şi l-a sărutat: Moise a spus lui Aaron toate cuvintele Domnului, care-l trimesese, şi a făcut toate semnele pe care-i poruncise să le facă” (verset 27, 28). Această frumoasă privelişte de unire şi frăţească dragoste se deosebeşte de multe din acelea, care s-au petrecut, pe urmă, între aceşti doi oameni în călătoria lor prin pustie. 40 de ani de viaţă în pustie aduc mari schimbări în oameni şi în lucruri. Totuşi e plăcut să te opreşti o clipă asupra întâilor vremuri ale mersului credinciosului, când greutăţile vieţii din pustie n-au împiedecat încă revărsarea dragostei curate şi adevărate, când înşelăciunea, stricăciunea şi făţărnicia n-au nimicit încă încrederea inimii şi n-au pus sufletul sub înrâurirea de gheaţă a bănuielii.

E prea adevărat, vai! că atâţia am de experienţă n-au adus adesea decât acest trist rod. Dar ferice de aceea care, deschizând ochii ca să vadă firea omenească într-o lumină mai limpede decât aceea pe care o dă lumea, ştie sa slujească semenilor săi prin puterea îndurării dumnezeieşti. Cine a cunoscut adâncimile şi vicleşugurile inimii omeneşti cum le-a cunoscut Isus? „El îi cunoştea pe toţi şi n-avea nevoie sa-i facă cineva mărturisiri despre nici un om, fiindcă El însuşi ştia ce este în om”. El cunoştea aşa de bine pe om, încât nu putea să se încreadă în El (Ioan 2. 24-25). El nu putea să se încreadă în mărturisirile de credinţă ale oamenilor, nici să primească pretenţiile lor. Şi, cu toate acestea, cine a fost vreodată mai plin de îndurare decât El? Cine a mai fost aşa de iubitor, de gingaş, de compătimitor, de milos? Cu o inimă care înţelegea pe fiecare, El putea mulţumi pe fiecare. El nu stătea departe de ticăloşia oamenilor prin faptul ca era cunoscător deplin al nelegiuirii din ei. „Mergea din loc în loc făcând binele”. De ce? Îşi închipuia El oare că cei care se îngrămădeau în jurul Său erau neprefăcuţi? Nu; ci, pentru că „Dumnezeu era cu El” (Fapte. 10. 38). Iată pilda pe care ne-o dă Dumnezeu. S-o urmăm, şi, pentru asta, trebuie ca, la fiecare pas, să călcăm în picioare eul cu toate interesele lui.

Cine ar dori să aibă această înţelepciune, această cunoaştere a firii şi aceasta experienţă care nu fac de cât să ducă pe oameni să se închidă în cercul unei iubiri de sine de gheaţă, şi să privească toată lumea cu un ochi de tristă neîncredere? O astfel de stare nu poate veni dintr-o fire cerească, sau dumnezeiască. Dumnezeu dă înţelepciune, dar nu o înţelepciune care să închidă inima la chemările, nevoile şi necazurile omului. El ne dă o cunoaştere a firii omeneşti, dar nu o cunoaştere care să ne facă să prindem cu o lăcomie iubitoare de sine ceea ce greşit numim noi „al nostru”. El dă experienţă, dar nu o experienţă care să ne ducă la dispreţuirea lumii întregi, afară de noi înşine! Dacă umblăm pe urmele Domnului Isus, dacă ne lăsăm pătrunşi de Duhul Său bun şi dacă, prin urmare, îl arătăm în afară, dacă, într-un cuvânt, putem să spunem: „Pentru mine a trăi este Hristos”, atunci, străbătând lumea cu cunoaşterea ei, având legătură cu oamenii, ştiind însă ce avem de aşteptat de la ei, putem, prin har, să mărturisim cu viaţa pe Hristos în mijlocul lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Pricinile care ne pun în mişcare şi ne însufleţesc sunt toate de la Cel de Sus, de acolo de unde este Acela care este acelaşi ieri, „azi şi în veci” (Evr. 13. 8). În El îşi găsea inima acestui mult iubit şi mare slujitor, din istoria căruia am scos atâtea lecţii adevărate şi adânci, îndurarea şi puterea care l-au stăpânit prin greutăţile vieţii prin pustie. Şi putem spune, fără teamă de a ne înşela, că, la sfârşit, cu toate încercările şi luptele de 40 de ani, Moise putea să-şi îmbrăţişeze fratele pe muntele Hor cu aceeaşi dragoste, ca şi atunci când l-a întâlnit, la început, „pe muntele lui Dumnezeu” (Exod 18. 5). Aceste două întâlniri au avut loc, e adevărat, în împrejurări foarte deosebite. Pe muntele sfânt, cei doi fraţi s-au întâlnit, s-au îmbrăţişat şi au pornit amândoi la drum ca sa-şi împlinească chemarea dumnezeiască. Pe muntele Hor, s-au întâlnit din porunca lui Dumnezeu (Numeri 20. 25), pentru că Moise să dezbrace pe fratele său de veşmintele preoţeşti şi să-l vadă plecând din viaţă la părinţii săi, din pricina unei greşeli la care luase parte el însuşi. Împrejurările se schimbă; oamenii pot să se despartă unul de celalalt, dar în Dumnezeu nu este schimbare şi nici umbra de mutare (Iacov 1. 17). „Moise şi Aaron şi-au văzut de drum şi au adunat pe toţi bătrânii copiilor lui Israel. Aaron a istorisit toate cuvintele pe care le spusese Dumnezeu lui Moise; şi Moise a făcut semnele înaintea poporului. Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferinţe; şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ” (verset 29-31). Când lucrează Dumnezeu, trebuie ca să cadă orice piedecă. Moise spusese: „Ei nu mă vor crede”, dar nu era vorba să ştie dacă îl credeau pe el, ci dacă se încredeau în Dumnezeu. Acela, care poate să se privească drept trimes al lui Dumnezeu, poate fi astfel deplin liniştit în ce priveşte primirea însărcinării Sale de către oameni. Si această fericită încredinţare nu-l face să se abată nicidecum de la grija şi dragostea lui pentru aceia cărora le vorbeşte; ba, dimpotrivă, îl fereşte de acea nelinişte sufleteasca pe care cine o are nu poate da o mărturie statornică şi bună. Un trimes al lui Dumnezeu ar trebui totdeauna să-şi aducă aminte că solia este a lui Dumnezeu. Când Zaharia a zis îngerului: „Cum voi cunoaşte acest lucru?” – fost-a îngerul oare turburat de această întrebare? Deloc, ci a răspuns: „Eu sunt Gavril, care stau înaintea lui Dumnezeu, şi am fost trimes să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc aceste veşti bune” (Luca 1. 18, 19). Îndoielile lui Zaharia nu tulbură pe înger în solia pe care o are de adus. „Cum poţi sa te îndoieşti, pare a spune el, când ţi s-a trimes un înger de la scaunul de domnie al lui Dumnezeu”? Aşa ar trebui să umble, orice trimes al lui Dumnezeu, şi, în duhul acesta, ar trebui să vestească solia încredinţată lui.