Câta putere şi câtă frumuseţe descoperim în aceste cuvinte de scăpare: „Lasă pe poporul Meu să plece ca să prăznuiască, în pustie, un praznic în cinstea Mea” (cap. 5.11). „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimes sa tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4. 18-19). Vestea cea bună a Evangheliei ne vesteşte izbăvirea de orice jug, din orice robie. Pacea şi slobozenia, cum spune Dumnezeu, sunt darurile pe care Evanghelia le da celui ce o primeşte, prin credinţă.

Băgaţi de seamă cum spune: „ca să-mi prăznuiască, în pustie, un praznic”. Dacă copiii lui Israel trebuiau să sfârşească cu Faraon, trebuiau să înceapă cu Dumnezeu. Schimbarea era mare. În loc să muncească sub jugul celor ce le luau biruri, ei trebuiau sa prăznuiască pe Dumnezeu; pentru aceasta, trebuiau să treacă din Egipt în pustie sub călăuzirea Lui şi, chiar dacă pustia era tristă şi sălbatică, ea era drumul care ducea în Canaan. Planul lui Dumnezeu era ca Israel să-I prăznuiască, în pustie, un praznic măreţ şi, pentru aceasta, trebuia sa „fie lăsat să plece” din Egipt. Totuşi Faraon nu era deloc gata să asculte porunca dumnezeiască. „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui şi să las pe Israel să plece? Nu cunosc pe Domnul şi nici nu voi lăsa pe Israel să plece” (verset 2), Prin aceste cuvinte, Faraon îşi arăta în chipul cel mai izbitor, starea morală, neştiinţa şi neascultarea, Aceste două merg împreună. Dacă nu cunoşti pe Dumnezeu, nu poţi să asculţi de El, căci ascultarea se sprijină întotdeauna pe cunoştinţă. Un suflet, care are fericirea să cunoască pe Dumnezeu, află că această cunoaştere este viaţa (Ioan 17. 3); şi viaţa este putere; cu putere se poate lucra; este deci o mare lipsă de pricepere să vrei să ceri cuiva sa facă ceva ca să capete tocmai puterea prin care poate face acel ceva.

Apoi Faraon nu se cunoştea nici pe el, cum nu cunoştea nici pe Dumnezeu. El nu ştia că este un vierme al pământului, născut doar ca să arate slava celui despre care spune că nu-L cunoaşte (Exod 9. 16. Rom. 9. 17).

„Ei au zis: „Ni s-a arătat Dumnezeul Evreilor. Dă-ne voie să facem un drum de trei zile în pustie, ca să aducem jertfe Domnului, pentru ca să nu ne bată cu ciumă sau cu sabie”. Şi împăratul Egiptului le-a zis: „Moise şi Aaron, pentru ce abateţi poporul de la lucrul lui? Plecaţi la lucrările voastre. Să se dea mult de lucru acestor oameni ca să aibă de lucru şi să nu mai umble după năluci” (vers. 3-9).

Ce descoperire a colţişoarelor ascunse ale inimii omeneşti găsim aici! Ce lipsă de pricepere în lucrurile lui Dumnezeu! Toate drepturile şi toate descoperirile dumnezeieşti erau, după părerea lui Faraon, „năluci”. Ce-l interesa pe el drumul de trei zile în pustie, sau „un praznic al Domnului”? Cum ar fi putut el înţelege nevoia unui asemenea drum, sau scopul unei astfel de sărbători? El putea înţelege ce înseamnă să porţi o sarcină sau să faci cărămizi; aceste lucruri, după judecata lui, se puteau pipăi, dar să slujeşti lui Dumnezeu, să ţii un praznic în cinstea Lui, asta nu era, pentru el, decât o nălucire deşartă născocită de cei ce căutau să scape cu această dezvinovăţire de greutăţile vieţii. Prea adesea aşa s-a întâmplat cu învăţaţii şi mai marii lumii acesteia, care întotdeauna au fost gata să numească nebunie şi deşertăciune mărturiile dumnezeieşti.

Ascultaţi, de pildă, felul cum priveşte marele Festus învinuirile pe care le aduc Iudeii lui Pavel: „Aveau împotriva lui numai nişte neînţelegeri cu privire la religia lor şi la un oarecare Isus, care a murit şi despre care Pavel spune că este viu” (Fapte. 25. 19) Vai, ce puţin îşi da el seama de ce spunea! Cât de puţin înţelegea el ce urmări avea întrebarea dacă Isus era mort sau viu.

El nu se gândea la marea însemnătate a acestei întrebări pentru el şi chiar pentru prietenii săi, Agripa şi Berenice; dar asta nu schimbă cu nimic faptul în sine; acum, el şi ei ştiu, în această privinţă, ceva mai mult, măcar că, în zilele trecătoare ale slavei lor pământeşti, au primit acest lucru ca o credinţă greşita, nevrednică de luarea aminte a oamenilor cu judecată, bună numai să umple capetele smintite ale unor visători înflăcăraţi. Da! întrebarea însemnată, de care atârnă soarta tuturor copiilor lui Adam, pe care se sprijină starea de azi şi cea veşnică a Bisericii şi a lumii şi de care se leagă toate planurile lui Dumnezeu, era socotită, după judecata lui Festus, drept „credinţă zadarnică”. Aşa şi cu Faraon, El nu ştia nimic de „Domnul, Dumnezeul Evreilor”, de puternicul „Eu sunt” de asemeni tot ce-i spuseseră Moise şi Aaron despre o jertfă de adus lui Dumnezeu, i se părea umblare după năluci. Lucrurile lui Dumnezeu par, întotdeauna, zadarnice şi fără rost, pentru mintea celor ce nu-L cunosc. Numele lui Dumnezeu poate face parte din vorbirea unei religii pline numai de forme, dar El însuşi nu este cunoscut. Numele Său scump, în care credinciosul găseşte tot ce-i doreşte inima lui de credincios şi tot ce-i trebuie, pentru necredincios n-are nici însemnătate, nici putere. Aşa că tot ce vine de la Dumnezeu, sau Îl priveşte pe El, cuvintele Lui, învăţătura Lui, gândurile, căile Sale, sunt privite de cel necredincios ca năluci.

Dar se apropie cu paşi repezi vremea când nu va mai fi astfel. Scaunul de judecata al lui Hristos, groaza lumii viitoare, talazurile iazului cu foc, nu vor mai fi „năluci”. Hotărât că nu; şi toţi aceia care, prin harul Lui, cred că aceste lucruri sunt adevărate, ar trebui să caute să trezească cugetul celor care, ca Faraon, ţin „fabricarea cărămizilor” ca cel mai de preţ gând sau lucru. Vai! de câte ori chiar creştinii cad în lumea lucrurilor văzute, gata să piardă adevăratul preţ adânc al lucrurilor dumnezeieşti şi cereşti. Trebuie să trăim mai mult în ţinutul cerului şi al „zidirii celei noi”. Atunci vom vedea lucrurile cum le vede Dumnezeu, ne vom gândi asupra lor, cum se gândeşte Dumnezeu şi viaţa noastră va fi mai ridicată, mai dezinteresată, mai despărţită de pământ şi lucrurile pământeşti.

Dar greutatea lui Moise nu era părerile lui Faraon asupra însărcinării sale. Slujitorul credincios, a cărui inimă este dată în întregime lui Hristos, trebuie să se aştepte să fie privit de lume ca un visător înflăcărat. Punctul de vedere din care privesc ei pe credincios nu ne lasă să ne aşteptăm la altă judecată din partea lor. Cu cât un slujitor al lui Hristos va fi mai credincios Stăpânului ceresc, cu cât va merge pe urmele Sale, cu cât va fi mai asemenea chipului Său, cu atât se poate aştepta să fie privit de fii pământului ca „ieşit din minţi”. Această judecată din partea lumii nu trebuie să-l dezamăgească, nici să-l umple de deznădejde. Un lucru nespus de dureros pentru el, însă, este să-şi vadă mărturia şi lucrul rău înţelese, nesocotite, lepădate tocmai de aceea pentru care lucrează el! Atunci are nevoie să fie mult cu Dumnezeu, să cugete mult la gândurile Sale, să trăiască în puterea legăturii cu El, ca să fie ţinut neclintit în calea şi slujba sa. Dacă, în asemenea împrejurări grele, nu eşti deplin încredinţat că ai primit chemarea de sus; dacă nu-ţi dai seama că Dumnezeu este cu tine, sa fii mai mult ca sigur de cădere.

Dacă Moise n-ar fi fost ţinut astfel, cum ar fi putut el stărui, când asuprirea crescândă a paterii lui Faraon a smuls logofeţilor copiilor lui Israel, cuvinte de deznădejde ca acestea: „Să vă vadă Domnul şi să judece! Voi ne-aţi făcut urâţi lui Faraon şi slujitorilor lui; ba încă le-aţi dat sabia în mână ca să ne omoare” (vers. 20, 21). „Asta era destul de trist şi Moise a simţit toată durerea şi s-a întors la Domnul şi a zis: „Doamne, pentru ce ai făcut un astfel de rău poporului acestuia? Pentru ce mai trimes? De când m-am dus la Faraon, ca să-i vorbesc în Numele Tău, el face şi mai rău poporului acestuia; şi n-ai izbăvit pe poporul Tău.”

Tocmai când izbăvirea părea mai aproape, lucrurile au luat o întorsătura din cele mai triste; tocmai ca în firea înconjurătoare, clipa cea mai întunecoasă a nopţii este cea dinaintea zorilor. Aşa va fi istoria israeliţilor în zilele de apoi. Clipa întunericului celui mai adânc şi al groazei va fi înainte mergătorul arătării „Soarelui neprihănirii” (Matei 4. 1-2) aducând vindecarea în razele lui, „ca să lege rana fiicei poporului meu” (Ier. 6. 14; 8. 11).