Ne-am putea întreba, până la ce punct acest „de ce” al lui Moise, pomenit în locul de mai sus, a fost spus de o credinţă adevărată şi o voinţă smerită. Dumnezeu însă nu mustră pe Moise pentru acest „de ce”, pricinuit de marea întristare a clipei prin care trecea.
El îi răspunde cu bunătate: „Vei vedea acum ce voi face lui Faraon; o mână puternică îl va sili să-l lase să plece; da, o mână puternică îl va sili să-i izgonească din ţara lui” (cap. 6. 1). Acest răspuns este plin de un har deosebit. În loc să mustre îndrăzneala celui ce şi-a îngăduit să pună la îndoială căile de nepătruns ale lui „Eu sunt”, acest Dumnezeu, întotdeauna plin de milă, caută să uşureze sufletul apăsat al slujitorului Său, descoperindu-i ce va face. Numai Dumnezeu poate să lucreze în felul acesta, El de la care ne vine orice dar desăvârşit, şi care dă tuturor cu inimă largă şi fără mustrare (Iacov 1. 5-17). „Căci El ştie din ce suntem făcuţi. Îşi aduce aminte, că suntem ţărână” (Ps. 103. 14).
Nu în lucrările Sale, ci în El însuşi, în firea Lui, vrea El să-şi găsească inima mângâiere şi bucurie. În El este fericire deplina, veşnică.
Când inima găseşte, în Dumnezeu însuşi, uşurarea de care are nevoie; când poate alerga la cel mai sigur adăpost pe care i-l dă Numele Lui, când găseşte orice răspuns la nevoile ei în firea Lui, atunci este cu adevărat ridicată deasupra ţinutului celor pământeşti; ea poate părăsi făgăduinţele bunurilor pământeşti şi să preţuiască adevărata însemnătate a pretenţiilor omului. Inima care cunoaşte pe Dumnezeu poate nu numai să privească pe pământ şi să zică: „Totul este deşertăciune”, dar să şi privească la Dumnezeu şi să zică: „Toate izvoarele mele sunt în Tine” (Ps. 87. 7)
„Dumnezeu a mai vorbit lui Moise şi i-a zis: „Eu sunt Domnul! Eu M-am arătat lui Avraam, şi lui Isaac şi lui Iacov, ca Dumnezeul cel atotputernic; dar n-am fost cunoscut de ei sub Numele Meu ca „Domnul”. „De asemenea Mi-am încheiat legământul Meu cu ei ca să le dau ţara Canaan, tara călătoriilor lor sfinte în care au locuit ca străini. Acum însă am auzit gemetele copiilor lui Israel, pe cari-i ţin Egiptenii în robie şi Mi-am adus aminte de legământul Meu” (vers. 2-5). Domnul (Iehova) este Numele pe care-l ia Dumnezeu ca Izbăvitor al poporului Său; pe temeiul legământului Său de har fără margini.
El se descopere ca fiind singur marele izvor veşnic al dragostei mântuitoare, înfăptuindu-şi planurile Sale, împlinind făgăduinţele, izbăvind pe poporul Său ales de orice vrăjmaş, de orice rău. Era spre binele lui Israel să rămână sub ocrotirea acestui nume cu tâlc „Domnul”, care arată pe Dumnezeu ca lucrând pentru slava Sa şi luând pe poporul asuprit ca să arate în el această slavă (Isa. 43. 11-12; 15-21) „De aceea spune copiilor lui Israel: „Eu sunt Domnul: Eu vă voi izbăvi din muncile cu care v-apasă Egiptenii, vă voi izbăvi din robia lor şi vă voi scăpa cu braţ întins şi judecăţi mari. Vă voi lua ca popor al Meu; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi veţi cunoaşte ca Eu, Domnul, Dumnezeul vostru, vă izbăvesc de muncile cu care v-apasă Egiptenii. Eu vă voi duce în ţara pe care am jurat că o dau lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, eu vă voi da-o în stăpânire. Eu sunt Domnul” (vers. 6-8).
Toate acestea arată dragostea cea mai curată, cea mai bogată, cea mai lipsită de interes. Dumnezeu se arată inimilor alor Săi, ca fiind cel ce lucrează în ei, pentru ei, cu ei pentru arătarea slavei Sale. Oricât de slabi şi răi erau ei, El s-a scoborât ca să facă să se vadă slava Sa, ca să-şi arate dragostea şi să dea o pildă de puterea Sa, în izbăvirea lor deplină. Slava Lui şi scăparea lui Israel erau strâns legate. Mai târziu, li s-a adus aminte de aceste lucruri. „Nu doar pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare s-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentru că Domnul va iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternica şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului” (Deut. 7. 7, 8).
Nimic mai potrivit pentru aşezarea şi întărirea inimii şovăitoare şi îndoielnice pe o temelie tare, decât cunoştinţa că Dumnezeu ne-a luat, aşa cum suntem, şi ştiind desăvârşit de bine ce suntem; şi mai mult, El nu va face nici o nouă descoperire, care să-i micşoreze dragostea pentru noi. „Fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13. 1). Pe cel ce-l iubeşte, îl iubeşte până la capăt cu o dragoste neschimbătoare; acesta este un prilej de bucurie nespusă. Dumnezeu ştia cine suntem noi; El cunoştea tot ce aveam mai rău în noi, când şi-a arătat dragostea Lui, dăruind pe Fiul Sau. El a ştiut de ce aveam noi nevoie, şi a îngrijit de toate. El cunoştea suma datoriei şi a plătit-o. El ştia ce trebuie făcut şi a împlinit. Cerinţele slavei Sale trebuiau împlinite şi le-a împlinit. Aceasta este lucrarea Lui. De aceea spune lui Israel: „Vă voi scoate; vă voi face popor al Meu; vă voi duce în ţara Canaan; Eu sunt Domnul”.
Acesta este lucrul pe care vrea sa-l facă El, potrivit cu ce este El; şi, câtă vreme n-a fost bine înţeles acest adevăr şi nu este primit cu tărie în suflet prin puterea Duhului Sfânt, nu poate fi vorba de o pace temeinică. Nu poţi avea o inimă fericita, nici liniştită, înainte de a şti şi crede ca toate cerinţele dumnezeieşti au fost împlinite.
Cealaltă parte a capitolului cuprinde o listă a căpeteniilor caselor părinţilor lor. Această lista este vrednică de luat în seamă, întrucât ne arată pe Domnul numărând pe ai Lui, cu toate că erau încă în stăpânirea vrăjmaşului. Israel era poporul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu face aici numărătoarea acelora asupra cărora avea un drept nemărginit. Ce har minunat să găseşti ceva de luat în seama în cei ce se aflau în mijlocul marii înjosiri a robiei Egiptului, era ceva în adevăr vrednic de Dumnezeul Acela, care a făcut lumile şi care este înconjurat de îngeri ce n-au căzut, totdeauna gata să „facă voia Lui” (Ps. 103. 21), să se coboare aici pe pământ, să ia câţiva robi, cu care să binevoiască să-şi unească Numele Său! El s-a coborât în mijlocul cuptoarelor de cărămizi ale Egiptului, a văzut acolo un popor gemând sub biciul asupritorului, şi a rostit atunci aceste cuvinte vrednice de ţinut minte: „Lasă pe poporul Meu să plece”. Şi, spunând astfel, a început sa facă numărătoarea, ca şi cum ar fi zis: „Aceştia sunt ai Mei; să văd câţi sunt, pentru ca nici unul să nu fie lăsat în urmă. El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit, ca să-i pună să şadă alături cu cei mari: şi le dă de moştenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă” (1Sam. 2. 8).