În acest templu viitor, profetul s-a mai oprit asupra încă unui detaliu minunat: de sub prag, ca şi din însuşi tronul lui Dumnezeu, țâșnește un izvor proaspăt, puternic şi nesecat. El curge şi se lărgeşte (deşi nu primeşte afluenţi), iar Ezechiel, urmând cursul râului împreună cu însoţitorul lui ceresc, este invitat să-l traverseze la fiecare o mie de coţi. În curând el a ajuns la ape prin care nu mai putea trece cu piciorul: „erau ape de înotat“.Ce imagine preţioasă a acestui fluviu al harului care ţâşneşte pentru noi din Locul Sfânt! Ca şi profetul, pe măsură ce înaintăm în cariera noastră de creştini, învăţăm să apreciem profunzimea lui, până când ajungem să realizăm că acest har este de nemăsurat (2 Petru 3.18).Acest fluviu deosebit va curge spre Răsărit, dând viaţă şi făcând să rodească zona cea mai pustie, în prezent, de pe glob, cea a Mării Moarte (v. 8; comp. cu Ioel 3.18 şi cu Zaharia 14.8). Această mare va fi din nou vindecată şi plină de peşti; în pustiu vor ţâşni izvoare (Isaia 41.18); nimic nu va mai aminti de blestemul Sodomei. Astfel, harul divin şi dătător de viaţă produce roade pentru Dumnezeu oriunde se răspândeşte, aşa cum ar trebui să lucreze şi în inimile noastre (Ioan 7.38).