Acest capitol are o importanţă deosebită pentru noi, care aparţinem naţiunilor. Într-adevăr, vedem aici cum Petru le deschide naţiunilor porţile Împărăţiei cerurilor (Matei 16.19). Trebuie remarcat cu câtă grijă şi cu cât har i-a pregătit Dumnezeu pe de o parte pe slujitorul Lui, iar pe de altă parte pe Corneliu, pentru întâlnirea care avea să aibă consecinţe atât de binecuvântate pentru Corneliu, ca şi pentru noi. Revelaţia de la Dumnezeu îi găseşte şi pe unul şi pe celălalt în aceeaşi fericită ocupaţie: rugăciunea. Reţinerile lui Petru de a mânca însă din conţinutul acelei mari pânze coborâte din cer ne ajută să înţelegem câte prejudecăţi iudaice erau înrădăcinate chiar şi în ucenici şi cât de superior se credea un israelit faţă de un păgân. Prin această viziune, Dumnezeu voia să-i spună slujitorului Său să nu mai facă discriminare între un popor „curat“ şi naţiuni necurate. Toţi, iudei şi naţiuni, sunt păcătoşi întinaţi „închişi în necredinţă (sau în neascultare)“ pentru a deveni obiecte ale aceleiaşi îndurări (Romani 10.12; 11.30-32). Să ne păzească Dumnezeu de a fi părtinitori (v. 34), considerându-i pe unii ca fiind mai puţin vrednici decât alţii să primească evanghelia! Noi nu avem de ales, ci de ascultat.