Pavel a fost smuls din violenţa mulţimii prin intervenţia comandantului garnizoanei romane. Acesta, după ce mai întâi l-a confundat cu un răufăcător vestit, s-a mai domolit, auzindu-l vorbind greceşte, şi i-a permis să se adreseze poporului. În faţa poporului care păstra o linişte solemnă, Pavel aminteşte că el avea, într-adevăr, un trecut foarte vinovat, dar într-un sens cu totul opus celui la care se gândeau iudeii. Înzestrat cu calităţi şi cu avantaje puţin întâlnite, … „evreu din evrei; după lege, fariseu“ (Filipeni 3.5), reputaţia sa era a unui om pios şi fără pată. Însă zelul său religios, asemănător celui care-i anima pe capii acestei mulţimi, l-a condus, în ciuda avertismentelor învăţătorului său Gamaliel, la a lupta împotriva lui Dumnezeu (v. 3; cap. 5.39). „Eu sunt Isus Nazarineanul, pe care tu Îl persecuţi“ (v. 8) este răspunsul cutremurător pe care l-a auzit din cer. Atingându-se de aceşti sărmani creştini, persecutându-i până la moarte, el de fapt lupta împotriva Fiului lui Dumnezeu. Dar, în loc să-l pedepsească pentru îndrăzneala lui nelegiuită, Domnul, în acelaşi timp în care îi reda vederea, îi deschidea şi ochii inimii (Efeseni 1.18), făcând din acest om pus deoparte încă de la naştere un instrument credincios pentru El.