Petru şi Ioan îi regăsesc pe ceilalţi ucenici (numiţi „ai lor“, în v. 23), le spun şi lor hotărârea mai-marilor poporului, după care, în loc să se hotărască cu privire la ce au de făcut, apelează la resursa lor comună: rugăciunea (vezi şi cap. 6.4; 12.5,12; 14.23). Ei recunosc, în revolta iudeilor şi a naţiunilor împotriva lui Dumnezeu şi a „Sfântului“ Său „Slujitor, Isus“ (v. 27), împlinirea Scripturilor (încă parţială, ceea ce i-a făcut pe apostoli să omită să citeze, din Psalmul 2, înfricoşătorul răspuns divin la aceste provocări ale oamenilor).Îndrăzneala este un cuvânt caracteristic acestui capitol (v. 13,29,31) şi al cărţii în ansamblu, care se încheie aproximativ tot cu acest cuvânt (cap. 28.31). Aceasta nu are nimic de-a face cu energia cărnii, care cândva îl împinsese pe Petru înainte … şi care apoi îl părăsise. Ucenicii o obţin ca răspuns la rugăciunile lor. Să-i imităm şi noi, atunci când simţim că ne părăseşte curajul!Ca urmare, în versetele 32-37 avem o nouă descriere minunată a Adunării în prospeţimea dragostei dintâi. Fără pretenţia de a reveni la acest fericit început, să ne străduim să trăim în spiritul său, lăsând deoparte egoismul nostru şi prinzând toate ocaziile de a ne dedica fraţilor noştri.