Capitolul 4 începea printr-o conjuncţie adversativă („dar“) care anunţa intervenţia vrăjmaşului împotriva adevărului începând de afară. Capitolul 5 se deschide printr-un alt „dar“, care introduce lucrarea sa înăuntru, pentru coruperea Adunării. Şi ştim că de atunci Satan n-a încetat să fie activ în aceste două feluri. Duhul de imitaţie şi dorinţa de a părea evlavioşi i-au antrenat la minciună pe Anania şi pe Safira. Petru îi mustră cu o sfântă indignare, iar ei sunt loviţi imediat de mâna lui Dumnezeu. Soarta lor veşnică nu este aici în discuţie. Este vorba de o manifestare a guvernării lui Dumnezeu. Sub pretext că suntem obiecte ale harului Său, să nu ne gândim cumva că Dumnezeu ar avea mai puţin dezgust faţă de păcat; El este sfânt şi astfel trebuie să fie copiii Săi (1 Petru 1.15-17).„Şi mare frică i-a cuprins pe toţi cei care au auzit“ (v. 5). Este un sentiment pe care trebuie să-l cultivăm şi noi faţă de Acela care ne citeşte gândurile cele mai tainice.Versetele 12-16 ne vorbesc despre minunile dragostei înfăptuite „prin mâinile apostolilor“ şi, de asemenea, ne arată că nu este suficient să-i admirăm pe cei credincioşi; trebuie făcut pasul cu îndrăzneală pentru a ne alătura Domnului (v. 13,14). În Apocalipsa 21.8, fricoşii sunt cei dintâi numiţi printre cei pierduţi veşnic.