Domnul le poruncise ucenicilor: „Veţi fi martorii Mei atât în Ierusalim, cât şi în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului“ (cap. 1.8). Până aici ei împliniseră doar prima parte a acestui ordin. Pentru a-i face să urce la etapa următoare, Domnul recurge, în înţelepciunea Sa, la un mijloc dureros: persecuţie (căreia moartea lui Ştefan i-a tras semnalul). Ea are ca rezultat risipirea celor credincioşi şi, în consecinţă, purtarea evangheliei în locuri îndepărtate. Astfel, un vânt neplăcut are adesea efectul fericit de a semăna departe seminţele bune.Evanghelistul Filip (ales sau numit în cap. 6.5) coboară în Samaria pentru a-L predica pe „Hristosul“: nu o doctrină, ci o Persoană (v. 5; comp. cu v. 35). Câtă putere ar avea mărturia noastră dacă, în loc de a prezenta numai adevăruri, am vorbi celor din preajma noastră de Acela de care ne este (…sau ar trebui să ne fie) plină inima!Astfel, aceşti samariteni, dispreţuiţi şi respinşi de către iudei, de acum iau parte împreună cu ei la botezul şi la darul Duhului Sfânt. Nici naşterea, nici meritele, nici banii – cum credea Simon vrăjitorul – nu pot să asigure cuiva acest privilegiu. Totul decurge din harul integral al lui Dumnezeu.