Pentru a confirma promisiunea unei seminţe (versetele 1-6) şi a unui pământ (versetele 7,8,18-21), Dumnezeu a dat expresie vie unui simbolism straniu şi semnificativ (versetele 9-21), cum arată David Baron:

„În conformitate cu maniera străveche specifică Orientului de a încheia un legământ, ambele părţi contractante treceau printre cele două jumătăţi despicate ale animalului sacrificat, atestând astfel simbolic că au jurat pe viaţă că îşi vor împlini angajamentul luat (vezi Ieremia 34:18,19). Acum în Geneza 15, Dumnezeu singur, a cărui prezenţă s-a manifestat prin cuptorul fumegând şi candela de foc, a trecut prin mijlocul bucăţilor animalelor înjunghiate, în timp ce Avram a fost pur şi simplu un spectator al acestei minunate manifestări a harului fără plată al lui Dumnezeu.”

Aceasta înseamnă că a fost un legământ necondiţionat, a cărui împlinire depindea numai de Dumnezeu.

Conform altei opinii pe marginea pasajului de faţă, bucăţile animalului jertfit reprezintă naţiunea Israel. Vulturii simbolizează neamurile. Pământul care nu le aparţinea este, bineînţeles, Egiptul. Israel avea să fie eliberat din sclavia egipteană, urmând să revină în Canaan la a patra generaţie. Cuptorul fumegând şi torţa înflăcărată descriu destinul naţional al Israelului - de a suferi în exil şi de a aduce mărturie.

Izbăvirea Israelului avea să se producă doar atunci când păcatul amoriţilor va fi ajuns la culme. Aceşti locuitori păgâni ai Canaanului trebuiau exterminaţi. Dar Dumnezeu deseori lasă răul să-şi urmeze cursul, chiar în detrimentul poporului Său, înainte de a-l judeca. El este îndelung răbdător, nedorind ca cineva să piară - chiar amoriţii cei depravaţi (2Petru 3:9). El de asemenea îngăduie răul să atingă apogeul pentru ca astfel consecinţele groaznice ale răutăţii să poată fi văzute clar de toţi. Astfel mânia Lui se dovedeşte a fi pe deplin dreaptă.

Versetele 13 şi 14 ridică o problemă de ordin cronologic. Ele prezic robia urmaşilor lui Avram pe pământ străin timp de 400 de ani şi că ei vor pleca de acolo la sfârşitul acestei perioade, ducând cu ei o mare bogăţie. În Fapte 7:6 această cifră de 400 de ani este repetată.

În Exod 12:40,41 citim despre copiii lui Israel, care au locuit în Egipt, că au stat acolo timp de 430 de ani, până la ultima zi din acest interval.

Apoi, în Galateni 3:17 Pavel spune că perioada de la confirmarea Legământului Avraamic până la darea Legii a fost de 430 de ani.

Cum vom putea reconcilia aceste cifre diferite?

Cei 400 de ani menţionaţi în Geneza 15:13,14 şi Fapte 7:6 se referă la durata robiei groaznice a Israelului în Egipt. Iacov şi familia lui nu au trăit în robie când au venit la început în Egipt. Dimpotrivă, au fost trataţi regeşte.

Cei 430 de ani din Exod 12:40, 41 se referă la timpul total pe care l-a petrecut poporul Israel în Egipt - până în ziua în care cei 430 de ani s-au împlinit. Aceasta este cifra exactă.

Cei 430 de ani din Galateni 3:17 acoperă aproximativ aceeaşi perioadă ca cea din Exod 12:40,41. Ei sunt calculaţi din momentul în care Dumnezeu i-a confirmat lui Iacov legământul încheiat anterior cu Avraam, tocmai pe când Iacov se pregătea să intre în Egipt (Geneza 46:14). Anii respectivi se întind până la darea Legii, cam la trei luni după Exod.

Cele patru generaţii din Geneza 15:16 pot fi văzute în Exod 6:16-20: Levi, Chehat, Amram, Moise. Israel nu a ocupat încă teritoriul promis în versetele 18-21. Abia Solomon l-a avut în stăpânire (1Împăraţi 4:21,24), exercitând dominaţia asupra unor state vasale, dar poporul ca atare nu l-a avut în stăpânire şi ocupaţie. Legământul va fi împlinit când Cristos se va întoarce să domnească. Nimic nu va împiedica această împlinire. Ceea ce Dumnezeu a promis este la fel de sigur ca şi când s-ar fi întâmplat deja!

Râul Egiptului (versetul 18) se crede că ar fi un mic pârâu la sud de Gaza, cunoscut acum sub denumirea de Wadi el Arish. Nu este vorba aici despre Nil.