În al doilea rând, din cele petrecute cu Agar, vedem că Agar şi fiul ei pot fi socotiţi ca nişte icoane pre-închipuitoare ale legământului faptelor şi ale tuturor celor cari, prin acest legământ, sunt născuţi pentru robie. „Căci este scris, că Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles: că acestea sunt doua legăminte: unul, de pe muntele Sinai, „naşte pentru robie şi este Agar”… (Gal. 4. 22-25). Aici, vedem cum firea veche este cu totul altceva decât „făgăduinţa” şi aşa învăţăm care este gândul lui Dumnezeu, nu numai în ce priveşte înţelesul cuvântului „firesc”, ci şi în ce priveşte străduinţa făcută de Avram ca să aibă sămânţa făgăduita cu ajutorul Agarei, în loc să se încreadă în „făgăduinţa” lui Dumnezeu. Aceste două aşezăminte sunt întrupate în Agar şi în Sara, şi sunt cu totul deosebite unul de altul. „Unul naşte pentru robie”, întrucât punea înainte hotărârea omului „să facă”, sau „să nu facă”, şi făcea ca viaţa sa atârne cu totul de puterea omului de a face omul care le va împlini, „va trai prin ele” (Levitic 18. 5). Iată aşezământul Agarei. Dar aşezământul Sarei descopere pe Dumnezeu ca Dumnezeul făgăduinţei care e cu totul neatârnată de om, şi întemeiată numai pe bunăvoinţa şi puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu pune nici un „dacă” la făgăduinţele sale. Le dă necondiţionat, şi e hotărât să le îndeplinească. Iar credinţa se bizuieşte pe El cu o slobozenie deplină. Nu-i nevoie de nici o străduinţă a noastră firească pentru îndeplinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu. Şi Avram şi Sarai, tocmai în aceasta privinţa, au greşit prin faptul că au încercat să ajungă la o ţintă anumită, care le fusese asigurata pe deplin cu o făgăduinţă a lui Dumnezeu, iată ce face necredinţa. Cu pornirea ei neastâmpărată de lucru, necredinţa ridică o ceaţă, care învăluieşte sufletul şi opreşte razele slavei lui Dumnezeu. „Şi n-a făcut multe minuni, în locul acela, din pricina necredinţei lor” (Matei 13, 58). Credinţa dimpotrivă lasă întotdeauna lui Dumnezeu cea mai mare slobozenie pentru ca să-şi arate puterea. Şi când Dumnezeu îşi arată puterea, omul nu poate decât să preamărească pe Dumnezeu.

Rătăcirea în care alunecaseră Galatenii era adăugarea unui lucru firesc la ceea ce săvârşise Hristos pe cruce pentru ei. Evanghelia pe care le-o vestise Pavel, şi pe care o primiseră Galatenii era numai înfăţişarea desluşită a harului dumnezeiesc, cel desăvârşit, deplin şi fără condiţiuni. „Cine v-a fermecat, pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Hristos ca răstignit?” (Gal. 3. 1) Asta nu era numai o făgăduinţa de la Dumnezeu, ci o făgăduinţă împlinită în chip dumnezeiesc şi măreţ. Hristos răstignit punea totul în rânduială şi în ce priveşte pe Dumnezeu şi în ce priveşte pe om. Dar învăţătorii mincinoşi răsturnau acest adevăr, cum căutau să răstoarne întreaga Evanghelie a lui Hristos, zicând: „Dacă nu va tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Fapte 15. 1). Şi cum zice apostolul; „Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Gal. 2. 21). Hristos trebuie să fie un Mântuitor desăvârşit, sau, dacă nu este desăvârşit, nu este mântuitor. îndată ce se zice „dacă nu faci asta sau asta, nu poţi fi mântuit”, Evanghelia lui Hristos e cu totul răsturnată; deoarece Evanghelia îmi descopere pe Dumnezeu coborându-se până la mine, aşa că sunt: păcătos, vinovat, ticălos şi pierdut prin vina mea; ba mai mult: Dumnezeu îmi aduce o iertare deplina a tuturor păcatelor mele şi o mântuire deplină, din starea mea de pierzare, săvârşită pe dea-întregul, de El însuşi pe cruce.

De aceea, dacă se zice: „trebuie să fii aşa ori aşa, ca să fii mântuit”, se dezbracă crucea de toata mărirea ei, şi suntem lipsiţi de orice pace. Dacă mântuirea atârnă de ceea ce suntem ori facem noi, hotărât ca suntem pierduţi. Dar Evanghelia spune că Dumnezeu este totul, iar omul nimic. Nu este un amestec de Dumnezeu şi om; totul este Dumnezeu. Pacea, pe care o dă Evanghelia, nu se sprijină în parte pe lucrarea lui Hristos şi în parte pe faptele omului; ci cu totul şi numai pe lucrarea lui Hristos, fiindcă această lucrare e desăvârşită, şi face desăvârşiţi, întocmai cum este ea însăşi, pe toţi cei ce se-ncred în ea.

Sub lege, Dumnezeu stătea, aşa zicând, liniştit ca să vadă ceea ce era în stare omul să facă; pe când în Evanghelie, vedem pe Dumnezeu lucrând şi pe om chemat „să stea şi să privească „mântuirea Domnului” (2Cron. 20. 17). Aşa stând lucrurile, apostolul nu pregetă să zică Galatenilor: „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har” (Gal. 5. 4). Dacă omul are sa facă ceva în lucrarea mântuirii, Dumnezeu este înlăturat; şi dacă Dumnezeu este înlăturat, mântuirea este cu neputinţă, întrucât e cu neputinţă ca omul să săvârşească o mântuire, cu ajutorul celor ce dovedesc că el este o fiinţă pierdută. Aşa dar, dacă mântuirea este lucrarea harului, trebuie să fie numai a harului. Nu poate fi pe jumătate lege şi pe jumătate har; căci aceste aşezăminte sunt cu totul deosebite. Sau Sarai, sau Agar: dacă este Agar, Dumnezeu rămâne afară; dacă este Sărai, omul rămâne afară. Legea, având a face cu omul, dă la lumină tot ce este omul: căzut şi-l pune sub blestem atâta vreme cât are a face cu ea, adică atâta vreme cât trăieşte. „Legea are stăpânire asupra omului, câtă vreme trăieşte el”(Rom. 7. 1), dar când a murit, încetează neapărat stăpânirea ei faţa de el (vezi Rom. 7. 1-6; Gal. 2. 19; Col. 2 20; 3. 3), păstrându-şi, însă, această stăpânire, în toată străşnicia ei, ca să blesteme pe orice om viu. Dimpotrivă, Evanghelia, întărind că omul este pierdut, căzut, mort prin păcate şi fărădelegi, descopere pe Dumnezeu, aşa cum este El, ca Mântuitorul celor pierduţi; ca Acela care iartă pe vinovaţi, ca Acela care învie pe morţi. Nu ne înfăţişează, deci, pe Dumnezeu ca cerând ceva de la om; (căci la ce s-ar putea aştepta de la unul care a murit în stare de faliment?) ci ca descoperindu-şi harul său în răscumpărare.

Între aceste două aşezăminte, al legii şi al harului, este deci deosebire mare. Se înţelege, dar, de ce apostolul Pavel, în epistola către Galateni, întrebuinţează cuvintele: „Mă mir” „Cine v-a fermecat pe voi? – „Mă tem de voi” – „Mă îndoiesc de voi” – Cine v-a oprit să nu vă plecaţi adevărului? – Aşa grăieşte Sfântul Duh, cere cunoaşte preţul unui Hristos întreg, al unei mântuiri desăvârşite şi care ştie cât de trebuincioasă este cunoştinţa unuia şi alteia pentru păcătosul pierdut. Nu mai găsim aceste cuvinte în nici o alta epistolă, nici chiar în aceea către Corinteni, cu toate că în mijlocul acestora erau de înfruntat cele mai grele abateri trupeşti. Orice greşeală şi orice rătăcire a omului se poate îndrepta cu ajutorul harului dumnezeiesc. Dar Galatenii, întocmai ca Avram în capitolul nostru, se lepădau de Dumnezeu întorcându-se la cele trupeşti. Cu ce să se lecuiască o astfel de abatere? Cum să se îndrepte o rătăcire, care dă la o parte singurul mijloc care poate îndrepta totul? Să te lepezi de har, înseamnă să te întorci iar la lege, din care nu poţi culege decât blestemul.

Domnul să ne întărească inimile în harul Său cel desăvârşit!