După aceasta, Dumnezeu face legământul tăierii împrejur. Fiecare din mădularele familiei credinţei trebuie să poarte, în trupul sau, pecetea acestui legământ. „Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă, cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu va fi întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. Orice copil de parte bărbătească ne-tăiat împrejur în carnea prepuţului său să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu” (verset 9-14). Capitolul 4 din Ep. către Romani ne arată că tăierea împrejur era „pecetea neprihănirii, pe care o căpătase prin credinţă” (verset 11). „Avram a crezut pe Domnul si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca o stare a omului după voia lui Dumnezeu” (Geneza 15. 6). Fiind astfel socotit neprihănit. Dumnezeu îşi pune „pecetea” pe Avram.
Pecetea cu care este pecetluit astăzi cel credincios nu este, ca atunci, un semn în trup, ci este „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu în care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efes. 4. 30). Iar temelia acestei pecetluiri este veşnica legătură dintre credincios şi Hristos, şi unirea în totul cu El în moartea şi în învierea Sa, cum este scris în Col. 2. 10-13: „Voi aveţi totul deplin în El, care este capul oricărei domnii şi stăpâniri. În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur făcută de mâna, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi împreuna cu El prin botez şi înviaţi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care L-a înviat din morţi. Pe voi care eraţi morţi în greşelile voastre, şi în firea voastră pământească ne tăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţa împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile”. De aici învăţăm ce înseamnă, în adevăr, tăierea împrejur. Orice credincios este „tăiat împrejur” prin legătura vie cu Acela care, prin crucea sa, a nimicit, pentru totdeauna, tot ce se împotrivea îndreptăţirii desăvârşite a Bisericii Sale. N-a fost nici o singură pată de păcat pe cugetul lor Săi, nici o pornire păcătoasa în firea lor a căror osândă să n-o fi purtat Hristos pe cruce. Şi acum, credincioşii sunt socotiţi morţi împreună cu Hristos, şi înviaţi împreună cu El, ajungând astfel, prin El, plăcuţi lui Dumnezeu. Păcatele, fărădelegile, greşelile, vrăjmăşia, ne tăierea lor împrejur au fost ridicate cu totul prin cruce. Osânda morţii este întipărită în firea pământească; iar cel credincios are o viaţă nouă în legătură cu Capul său înviat în slavă.
În locul de mai sus din Cuvântul lui Dumnezeu, apostolul ne învaţă că Biserica a ieşit înviată din mormântul lui Hristos; ba mai mult, că iertarea păcatelor Bisericii este atât de desăvârşită, fiind numai lucrarea lui Dumnezeu, cât a fost învierea lui Hristos din morţi. Căci ştim ca învierea lui Hristos a fost urmarea lucrării atotputerniciei lui Dumnezeu, sau „după lucrarea puterii tăriei Lui” (Efes. 1. 19). Iată o vorbă minunată pentru a arăta mărimea şi slava răscumpărării, ca şi neclintita temelie pe care se sprijină.
Ce odihnă desăvârşită pentru cugetul omenesc se găseşte în crucea şi învierea Domnului! Ce scăpare deplină pentru un suflet ostenit şi împovărat! Toate păcatele noastre sunt îngropate în mormântul lui Hristos; nici unul măcar n-a rămas afară; iată ce a făcut Dumnezeu pentru noi. Toate păcatele noastre, descoperite mult mai bine decât ne putem noi închipui de ochiul Său pătrunzător, le-a pus asupra lui Hristos când era pironit pe cruce! Atunci, pe cruce, Dumnezeu a aruncat toata vina noastră asupra lui Hristos în loc să ne osândească pe noi pentru totdeauna, afundându-ne în chinurile iadului, iată roadele minunatelor şi veşnicelor sfaturi de nepătruns ale iubirii răscumpărătoare! Suntem „pecetluiţi”, nu cu o pecete pe dinafară, în trup, ci cu Duhul Sfânt. Întreaga familie a credinţei e pecetluită cu această pecete. Preţul şi puterea sângelui lui Hristos sunt atât de mari, încât Sfântul Duh, a treia fiinţă a sfintei Treimi, poate locui în fiecare din cei care s-au încrezut în ele.
Ce mai au de făcut cei care cunosc aceste lucruri, decât „să fie tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului” (1Cor. 15. 58)? Doamne, aşa să fie prin harul Duhului Tău celui sfânt!