Domnul, în harul Său, are două mijloace ca să abată inima omului din lucrurile lumii: mai întâi îi descopere preţul şi statornicia „lucrurilor de sus” apoi, îi arată deşertăciunea şi vremelnicia „lucrurilor de pe pământ”. (Col. 3.1, 2). La sfârşitul cap. 12 din epistola către Evrei avem o pildă minunată a acestor două căi. După ce a statornicit adevărul, că am venit la muntele Sion şi la toate bucuriile şi la toate darurile ce se află acolo, apostolul urmează, zicând: „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi sa ascultaţi pe cel ce vă vorbeşte! Căci, dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa toi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din cer, al cărui glas a clătinat atunci pământul şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: „Voi mai clatină încă odată nu numai pământul, ci şi cerul. Cuvintele acestea „încă odată”, arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută ca să rămână lucrurile care nu se clatină* (Evr. 12. 25-27). Mai bine este să fii atras de bucuriile cerului decât să fii împins în sus de necazurile pământului. Credinciosul n-ar trebui să aştepte ca lumea să-l părăsească, pentru ca să se despartă de lume. Ar trebui să se lepede de cele pământeşti cu ajutorul puterii pe care i-o dă legătura cu cele cereşti. Dacă eşti legat cu Hristos prin credinţă, nu-ti va fi greu sa te lepezi de lume. Greutatea atunci ar fi mai de grabă să rămâi legat cu lumea. Un măturător de stradă, care a ajuns milionar, nu şi-ar mai urma mult timp meseria. Tot aşa, dacă pricepem, prin credinţa, preţul şi adevărul bunurilor nepieritoare care sunt în ceruri şi partea ce o avem la ele, nu ne va fi greu să părăsim bucuriile amăgitoare ale pământului.

Să ne întoarcem acum la capitolul nostru, care ne arată o parte însemnată din descoperirea dumnezeiască. Lot „şedea la poarta Sodomei”, ca un fruntaş al oraşului. A înaintat mult; şi-a făcut drum în lume. Din punct de vedere lumesc, a lucrat cu spor. La început, „îşi întinsese corturile până la Sodoma”. Mai târziu, a pătruns de bună seamă în cetate; iar acum îl găsim „şezând la poartă” în piaţa, unde se adunau oamenii cu vază. Toate acestea ne arată o mare deosebire faţă de cele ce am văzut în cap. 18. Pricina, iubite cititor, este destul de lămurită: „Prin credinţă a venit şi s-a aşezat Avraam în ţara făgăduinţei, ca într-o ţara cere nu era a lui, şi a locuit în corturi” (Evr. 11. 9)1 Dar despre Lot nu auzim aşa ceva. Nu s-ar putea zice: „Prin credinţă, Lot şedea la poarta Sodomei”. Vai! Lot n-are loc în rândurile alese ale luptătorilor credinţei, ale marelui nor de martori ai puterii credinţei. Pentru el, lumea a ajuns o cursă, şi lucrurile de acum o pierzare. N-a „rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe cel ce este nevăzut” (Evr. 11. 27). Privirile lui erau aţintite spre „cele ce se văd şi care sunt trecătoare”, pe când privirile lui Avraam erau pironite spre „cele ce nu se văd şi veşnice” (2 Cor. 4. 8). Foarte mare era deosebirea dintre aceşti doi bărbaţi; şi, cu toate că începuseră drumul împreună, au ajuns la un ţel deosebit, în ce priveşte mărturia lor. Neapărat că şi Lot a fost mântuit, dar „ca prin foc” (1 Cor. 3. 15), căci lucrul său „a fost ars”. Dimpotrivă, Avraam a căpătat o intrare bogată în împărăţia veşnică a Domnului nostru şi Mântuitorului Isus Hristos (2 Petru 1. 11). Mai departe, nu vedem nicăieri că Lot s-a bucurat de cinstea şi de darurile de care s-a bucurat Avraam. În loc să primească în cortul sau pe Domnul, Lot „îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit” (2 Petru 2. 8). În loc să stea în legătură cu Domnul, Lot stă la o jalnica depărtare de El. În loc sa mijlocească pentru alţii, nu poate să facă nimic mai mult decât să se roage pentru el însuşi. Dumnezeu rămâne cu Avraam ca să-i descopere gândurile Sale, în vreme ce la Sodoma trimite numai pe îngerii Săi; şi chiar aceştia din urma cu greu calcă pragul casei lui Lot ca să stea peste noapte la el: „Nu”, au răspunsei, „ci vom petrece noaptea în uliţă”. Ce înfruntare! Câtă deosebire între răspunsul acesta şi cuvântul Domnului către Avraam: „Fă cum ai zis”!

Să fii primit la cineva în casă, înseamnă că eşti în strânsă legătură cu acela care te primeşte. „Voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3. 20). „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea” (Fapte 16. 15). Răspunsul îngerilor către Lot cuprinde deci o osândire faţă de starea lui în Sodoma. Sunt gata sa rămână mai degrabă în uliţă peste noapte, decât să fie sub acoperişul unuia, care se află într-o stare nelămurită. Dealtminteri, rostul ducerii lor la Sodoma nu era decât să mântuiască pe Lot, şi asta din pricina lui Avraam, cum este scris: „Când a nimicit Dumnezeu cetăţile câmpiei, şi-a adus aminte Dumnezeu de Avraam; şi a scăpat pe Lot din mijlocul prăpădului prin care a surpat din temelie cetăţile unde îşi aşezase Lot locuinţa” (verset 29). Aceasta dovedeşte că Lot a fost cruţat din iubire pentru Avraam. Domnul nu vrea sa aibă a face cu o inimă lumeasca; căci Lot tocmai din pricina iubirii de lume s-a aşezat în mijlocul stricăciunii Sodomei. Nici credinţa, nici o minte duhovnicească, nici sufletul său neprihănit, ci numai iubirea pentru veacul de acum a împins pe Lot să „aleagă” mai întâi, apoi „să-şi întindă corturile sale până la Sodoma”, şi, în sfârşit, să şadă, la „poarta Sodomei”. Ce alegere! „Un puţ crăpat”, cere nu putea ţinea apa; „o trestie frântă care i-a înţepat mâna” (Ier. 2. 13. şi Isa. 36.6). Amarnic lucru este să încerci sa-ţi croieşti singur drum în vreun fel oarecare: nu vei putea face decât greşeli peste greşeli. Mult mai bine este să-ţi încredinţezi soarta lui Dumnezeu, rămânând în braţele Sale ca un copil mic la sânul mamei. El îţi va croi drumul şi se va îngriji, în înţelepciunea Sa şi în nemărginita Lui iubire, de toate ale tale.

Fără îndoiala, Lot credea ca, ducându-se la Sodoma, totul o sa i meargă în plin. Însă cele întâmplate în urmă au dovedit cât de mult se înşelase; iar sfârşitul lui este un strigăt puternic ca să luăm seama la cele dintâi porniri ale duhului lumesc, ca nu cumva să-i dăm voie să lucreze în noi. „Mulţămiţi-vă cu ce aveţi” (Evr. 13, 5). Pentru ce? Pentru că staţi bine în lume? Pentru că dorinţele inimilor voastre neliniştite sunt împlinite? pentru că nu este, în împrejurările voastre, nici o spărtură care ar da drumul unei dorinţe noi? Oare acestea să fie temelia mulţumirii noastre? Nici vorbă de aşa ceva; ci temelia mulţumirii noastre trebuie să fie în faptul că „El însuşi a zis: Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi” (Evr. 13. 5). Fericita parte! De s-ar fi mulţumit Lot cu ce avea şi s-ar fi încrezut în făgăduinţa lui Dumnezeu ca nu-l va părăsi cu nici un chip, nu s-ar fi sinchisit deloc de câmpiile roditoare ale Sodomei.