Înainte de a isprăvi acest capitol, să ne mai oprim puţin la bunăvoinţa cu care Dumnezeu şi-a arătat mulţumirea pentru fapta săvârşită de Avraam „Pe Mine însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta pentru că ai ascultat de porunca Mea” (verset 16-18), ceea ce se spune aici se potriveşte de minune cu ce spune Duhul Sfânt despre lucrarea lui Avraam în cap. 11 din epistola către Evrei ca şi în epistola lui Iacov în cap. 2. În amândouă locurile, Avraam e privit ca acela care a adus jertfă pe fiul său pe altar. Marea învăţătură, care izvorăşte din toate aceste mărturii e că Avraam a dovedit ca era gata să părăsească toate afară de Dumnezeu. Călăuzit de acest gând, Avraam a fost, totodată, socotit neprihănit şi dovedit ca neprihănit. De toate se poate lipsi credinţa, dar de Dumnezeu nu: fiind pe deplin încredinţată că Dumnezeu e de ajuns pentru orice. De aceea Avraam îşi dădea seama bine de tot preţul acelor cuvinte: „Am jurat pe Mine însumi”. Da, acel minunat cuvânt „pe Mine” era totul pentru omul credinţei. „Dumnezeu când a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decât El, s-a jurat pe Sine însuşi…. oamenii, ce-i drept, obişnuiesc să jure pe Cineva mai mare; Jurământul este o chezăşie, care pune capăt oricărei neînţelegeri dintre ei. De aceea, şi Dumnezeu, fiindcă avea să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârilor Lui, a venit cu un jurământ” (Evr. 6. 13, 16, 17). Cuvântul şi jurământul Dumnezeului celui viu ar trebui să pună capăt la toate certurile şi la toate lucrările voinţei omului, şi să fie tăria nestrămutată a sufletului în mijlocul turburărilor şi zarvei acestei lumi furtunoase.

Avem să ne judecam neîncetat, din pricina lipsei de putere ce o are făgăduinţa dumnezeiască asupra inimilor noastre. Făgăduinţa ne stă la îndemâna, şi mărturisim c-o credem, dar vai! nu este pentru noi, într-adevăr, acea tărie nestrămutată şi puternică aşa cum ar trebui să fie întotdeauna! Aşa că nu tragem din ea acea „mângâiere tare” ce e menită să ne-o aducă. Cât de puţin suntem pregătiţi să jertfim, prin puterea credinţei pe Isaac al nostru! Să cerem de la Dumnezeu ca, îndurându-se de noi, să ne dăruiască o cunoştinţă mai adâncă a unei vieţi de credinţi, încât să pricepem, astfel, mai bine însemnătatea acestor cuvinte ale lui Ioan — „Ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5. 4). Numai prin credinţă putem birul lumea. Necredinţa ne pune sub puterea lucrurilor de faţă, sau, cu alte cuvinte, dă lumii biruinţa asupra noastră. Dimpotrivă, sufletul, care, prin învăţătura Sfântului Duh, a învăţat să cunoască pe Dumnezeu ca unul care ne îndestulează în toate, este cu totul neatârnat de cele pământeşti.

Iubite cititor, dea Dumnezeu să trăim astfel ca să aflăm în El pacea şi bucuria noastră, spre slava Lui în noi!