Sa vedem acum legătura dintre „sabat” şi „râul” ce ieşea din Eden. Pentru întâia oară se pomeneşte în Scriptură de „râuri dumnezeieşti” (vezi şi Ps 65. 9), anume în legătură cu odihna lui Dumnezeu.

Când se odihnea Dumnezeu în lucrările Sale, totul era plin de binecuvântare; căci Dumnezeu nu putea să ţină un sabat, fără ca să se răspândească peste tot largul pământului vreo înrâurire sfântă şi binecuvântată. Însă, vai! râurile care curg din Eden, locul odihnei pământeşti, sunt oprite degrabă din cursul lor, pentru că păcatul a întrerupt odihna facerii lumii. Totuşi, slavă Domnului, păcatul n-a oprit pe Dumnezeu în lucrarea sa; ci n-a făcut decât sa-i deschidă un nou câmp de lucru, şi, pretutindeni, unde lucrează Dumnezeu, se vede şi râul curgând. Astfel, când mâna Lui puternică şt braţul Sau întins călăuzesc oştirile pe care le-a răscumpărat, ducându-le prin nisipul sterp al pustiului, vedem iar curgând un râu în pustie. Râul acesta nu curge din Eden, ci din stânca întredeschisă, care este o icoană frumoasă şi potrivită cu planul, după care harul lui Dumnezeu lucrează faţa de păcătoşi şi se îngrijeşte de toate nevoile lor. Aici nu e vorba numai de facerea lumii, ci şi de răscumpărare. „Stânca era Hristos” (1 Cor. 10. 4), Hristos lovit pentru lecuirea poporului său. Stânca întredeschisă era în legătură cu locuinţa lui Dumnezeu în Cort. Aceasta legătură este de o frumuseţe deosebită: Dumnezeu locuind într-un cort şi Israel bând apă din Stâncă! Ce grai lămurit pentru orice ureche deschisă şi ce învăţătură pentru orice inimă predată cu totul Domnului.

Pe măsura ce înaintăm în istoria căilor lui Dumnezeu, vedem râul pornind în altă parte. „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a statut în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura” (Ioan 7.37-38) Aici vedem că râul iese dintr-un alt izvor şi curge într-altă parte. De fapt este tot acelaşi izvor, adică însuşi Dumnezeu; dar, în Isus, acest izvor este în Dumnezeu, cunoscut într-o legătură nouă. În capitolul 7 al Ev. după Ioan, Domnul Isus ni se arată în duh, în afară de rânduiala firească a lucrurilor, ca izvorul de apa vie; iar credinciosul ni se arată ca mijlocul de scurgere al acestui izvor. Altă dată Edenul trebuia să-şi răspândească apele afară din grădină, ca să ude pământul şi să-l facă să rodească. Tot aşa şi în pustie; îndată ce stânca e lovită, dă apă răcoritoare oştirilor însetate ale lui Israel. Tot aşa şi azi: oricine crede în Isus ajunge mijlocul prin care curg râurile binefăcătoare, pentru cei din jur. Astfel cel credincios ajunge mijlocul de revărsare al feluritelor daruri ale lui Hristos, pentru binele unei lumi sărmane şi ticăloase; şi cu cât o să semene mai cu dărnicie, cu atât o să secere mai din belşug: „Unul, care dă mai cu mână largă, ajunge mai bogat; şi altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească” (Prov 11.24). Astfel, creştinul se află într-o stare în care se foloseşte de darurile cele mai de preţ, şi în care, în acelaşi timp, e încărcat cu cea mai de seamă răspundere. El este chemat sa fie un martor neclintit al harului Aceluia în care crede, şi să arate neîncetat acest har.

Cu cât o să-şi înţeleagă mai bine darurile, cu atât o să-şi împlinească mai bine chemarea. Cu cât o să se hrănească mai mult şi fără întrerupere din Hristos, cu cât o să-şi pironească plivirea mai mult asupra lui Isus, cu atât mai mult Mântuitorul nostru, în veci proslăvit, va locui În inima sa; iar viaţa şi firea lui vor fi o mărturie, adevărată şi neîndoielnică, despre harul ce i s-a descoperit lui şi pe care-l preţuieşte. Totodată, credinţa este puterea slujbei, puterea mărturisirii şi puterea închinării. Dacă nu trăim „în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru noi” (Gal 2.20), nu vom fi nici slujitori folositori, nici martori credincioşi, nici adevăraţi închinători. Poate c-o să lucrăm mult, fără însă să slujim lui Hristos; sau că vom vorbi mult, totuşi fără să mărturisim pe Hristos; şi să ne arătăm ca foarte evlavioşi, fără însă să ne închinăm Lui în duh şi adevăr.

În sfârşit, mai găsim „râul lui Dumnezeu” în cel din urmă capitol al Apocalipsei. „Şi mi a arătat un râu cu apa vieţii, limpede cum e cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc 22.1). Iată râul de care vorbeşte Psalmistul, şi care înveseleşte cetatea lui Dumnezeu, „sfântul locaş al locuinţelor Celui Prea Înalt” (Ps 46.4. Vezi şi Ezech 47.1-12, şi Zah 14.8). Nimic nu mai poate să-i spurce izvorul, sau să i taie cursul apelor. „Scaunul de domnie al lui Dumnezeu” este icoana nestrămutării celor veşnice; iar starea de faţă a „Mielului” înseamnă că acest scaun stă pe temelia nezguduită a unei răscumpărări veşnice. Aici nu e vorba de scaunul Ziditorului lumii, nici de scaunul de domnie al lui Dumnezeu, care, în pronia Sa, cârmuieşte toate, ci de scaunul de domnie al Dumnezeului răscumpărător. Când văd pe „Miel”, ştiu care sunt legăturile între scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi mine, ca păcătos. Numai scaunul de domnie al lui Dumnezeu, singur, m-ar îngrozi; dar când Dumnezeu se descopere în persoana „Mielului”, groaza se duce şi cugetul se potoleşte. Căci sângele Mielului curăţeşte cugetul de orice pată a păcatului, punându-l într-o stare de deplină slobozenie faţă de o sfinţenie desăvârşita, care nu poate suferi păcatul. Toate cerinţele sfinţeniei dumnezeieşti au fost împlinite pe deplin pe crucea de pe Golgota. Cu cât înţelegem mai mult sfinţenia aceasta, cu atât mai mult vom preţui şi crucea, şi toată lucrarea crucii. „Harul să stăpâneasca dând neprihănirea, ca să dea viata veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom 5. 21). De aceea şi Psalmistul îndeamnă pe sfinţi să laude pe Domnul, amintindu-le sfinţenia lui Dumnezeu. Un rod de preţ al răscumpărării este lauda; însă înainte ca un creştin sa poată lăuda, aducându-şi aminte de sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie să-şi înfăţişeze bine ce este sfinţenia aceasta, luându-şi locul, prin credinţă, dincolo de cruce; adică nu de partea oamenilor şi a morţii, ci de partea lui Dumnezeu şi a învierii, dacă pot zice aşa.