Vom vedea cât de neîntemeiate erau toate temerile lui Iacov şi cât erau de nefolositoare planurile lui. Cu toată lupta la care luase parte şi cu toate că Dumnezeu îl apucase de încheietura coapsei şi-i scrântise încheietura, Iacov face din nou la planuri. „Iacov a ridicat ochii şi s-a uitat şi iată Esau venea cu patru sute de oameni. Atunci a împărţit copiii între Lea, Rahela şi cele doua roabe. A pus în frunte roabele cu copiii lor, apoi pe Lea cu copiii ei, şi, la urma, pe Rahela cu Iosif. Temerile lui Iacov n-au încetat. Tot mai aştepta ca Esau să se răzbune, şi pe cei la care nu prea ţinea îi pune în fata celor dintâi lovituri. Ciudate adâncimi mai are şi inima omenească! Cât de greu se încrede ea în Dumnezeu! Dacă Iacov s-ar fi încrezut numai în Dumnezeu, nu s-ar fi temut deloc de vreo nimicire, nici pentru el, nici pentru familia lui. Dar, vai! inima firească nu se poate încrede într-un Dumnezeu atotputernic şi nemărginit de milostiv.
Dar Dumnezeu ne arată îndată cât de zadarnică este toată neliniştea omului firesc: „Esau a alergat înaintea lui, l-a îmbrăţişat, i s-a aruncat pe grumaz şi l-a sărutat. Şi au plâns” (verset 4). Darul lui Iacov nu era de trebuinţă, şi planul său de nici un folos. Dumnezeu a împăcat pe Esau, cum împăcase şi pe Laban mai înainte. Aşa mustră Dumnezeu bietele noastre inimi fricoase şi necredincioase, risipind toate temerile noastre. În loc să întâmpine sabia lui Esau, Iacov întâmpină braţele deschise ale unui frate! În loc sa aibă de luptat unul împotriva altuia, îşi amestecă lacrimile! Aşa sunt căile lui Dumnezeu! Ce vrednic de încredere este Domnul! De ce însă, cu toate dovezile pe care le avem despre credincioşia Lui faţă de cei care se încred în El, suntem gata să ne îndoim şi să şovăim la orice încercare? Vai!—fiindcă nu cunoaştem destul pe Dumnezeu. „Împrieteneşte-te dar cu Dumnezeu şi vei avea pace” (Iov 22. 21). Şi lucrul acesta este adevărat atât cu privire la omul nepocăit, cât şi cu privire la copilul lui Dumnezeu. Cunoaşterea cu adevărat a lui Dumnezeu şi legătura cu El ne dă viaţa şi pacea. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimes Tu” (Ioan 17. 3) Cu cât vom cunoaşte pe Dumnezeu mai de aproape, cu atât mai statornică va fi şi pacea noastră, şi cu atât mai neatârnaţi vom fi de făptură, „Dumnezeu este o stâncă”, şi n-avem decât să ne sprijinim pe El ca să ştim cât de gata este El să ne ocrotească, şi cât de puternic să facă lucrul acesta.